Duminica vamesului si fariseului

Astăzi, în toate lăcaşurile Bisericii Ortodoxe, se citeşte Evanghelia care conţine „Pilda Vameşului şi a Fariseului”. Pilda este cunoscută tuturor. Vemeşul şi fariseul s-au dus la Templu şi s-au rugat. Dar Dumnezeu îl găseşte drept pe vameş, iar pe fariseu îl osândeşte. Rugăciunea vameşului este primită, dar rugăciunea fariseului nu este primită.

Dar ce rău a făcut fariseul, încât să nu-i fie ascultată rugăciunea? Fariseul, aşa cum arată şi cuvântul, se considera un om drept, un om sfânt. Respecta poruncile lui Dumnezeu. Postea şi făcea milostenie. Dar postul şi milostenia sunt virtuţi, cine poate să le osândească? Da, sunt virtuţi, dar când se fac aşa cum vrea Dumnezeu. După cum şi în cea mai bună mâncare, dacă arunci câteva picături de otravă, mâncarea nu mai este potrivită pentru hrană, aşa şi cu virtutea: oricât de strălucită şi de mare ar fi, dacă nu se face din dragoste de Dumnezeu, ci de paradă şi slavă, atunci virtutea aceasta îşi pierde valoarea. Apostolul Pavel spune undeva: Şi dacă cineva şi-ar împărţi toată averea în milostenii, dar nu face asta din dragoste faţă de aproapele, cu nimic nu se foloseşte (vezi I Corinteni 13, 3). Să luăm de pildă fariseul. Era milostiv. Dădea ceva peste ceea ce poruncea Legea lui Moise. Legea mozaică spunea că din roada pământului – grâu, porumb, struguri, vin, ulei – trebuia să se dea „zeciuială”, adică o zecime din recoltă (vezi Deuteronom 14, 22). Dar fariseul dădea o zecime şi din alte lucruri, pe care nu le hotăra Legea. Milostenia fariseilor era substanţială. Dar când a venit Ioan Botezătorul, le recomanda celor care se pocăiau să facă milostenie mai multă decât făceau fariseii. Zicea Ioan: „Cine are două haine, să dea una; cine are două pâini, să dea una…” (vezi Luca 3, 11). Adică: Milostenia lui Ioan ajungea la jumătate din avere. Dar Domnul nostru Iisus Hristos a mers şi mai departe şi a arătat oamenilor, care caută desăvârşirea, vârful milosteniei. Iar vârful este: „Vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor!” (Matei 19, 21). Toate pentru ceilalţi! Ameţeşti când auzi cuvântul acesta. Şi se naşte întrebarea: Poate cineva să se ridice la vârful milosteniei? Există oameni, care au împlinit acest cuvânt al lui Hristos şi au pus la dispoziţie întreaga lor avere, ca să fie miluiţi oamenii săraci şi nenorociţi. Da, au existat şi există. Un exemplu este Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care a oferit întreaga lui avere părintească pentru săraci. Dar şi mulţi alţii, bărbaţi şi femei, pe care îi amintesc Sinaxarele, au pus la dispoziţia săracilor toată averea lor. Şi astăzi există oameni, care le jertfesc pe toate pentru dragostea lui Hristos. Puţini, desigur, dar suficienţi ca să demonstreze, că vorba lui Hristos despre desăvârşire se împlineşte şi astăzi.

Din nefericire însă, cei mulţi nu numai că nu împlinesc cuvântul lui Hristos, dar îl şi batjocoresc. Sunt oameni, care îndumnezeiesc materia, adoră banul, se închină mamonei şi au o inimă învârtoşată. Sărăcia şi nenorocirea omenirii nu-i mişcă deloc. Aşa cum zice poporul: „Nu dau apă nici îngerului lor”. Dar oare nu se împlineşte cuvântul de mai sus al Înaintemergătorului Ioan, care recomandă să se dea jumătate? Din nefericire, nici acest cuvânt nu este îndeplinit de către cei mai mulţi oameni. Să dea jumătate? Şi chiar cei care strigă că trebuie să se împartă bunurile pământului, ca să aibă toţi la fel, o strigă pentru alţii. Dacă trebuie să se împartă ale lor, nu acceptă. Rămâne să vedem acum, dacă oamenii îndeplinesc ceea ce a îndeplinit fariseul. Din nefericire, creştinii de astăzi se dovedesc inferiori şi fariseului în chestiunea milosteniei. Nu dau o zecime. Ce zic? Nu dau nici o sutime, nici o miime din veniturile lor. Vreţi exemple? Într-un sat se făcea colectă pentru Crucea Roşie, care oferă multe poporului nostru. Ar fi trebuit ca în ziua colectei toţi elinii să ofere o generoasă contribuţie pentru Crucea Roşie. Aşadar, într-un mare sat, cât credeţi că a adunat colecta? O sumă foarte mică: O mie de drahme!… Dar când, în seara aceleiaşi zile, au venit în sat cântăreţe din Tesalonic şi au dansat şi au cântat, au adunat – cât credeţi? Optzeci de mii de drahme! Sume uriaşe se oferă pentru lucruri inutile şi vătămătoare. Zici că lumea are drept lozincă: „Toate pentru diavolul, nimic pentru Hristos!”

***

Aşadar, creştinii vremii noastre au rămas mult în urmă în ceea ce priveşte milostenia. Nu toate, nu jumătate, dar nici o zecime din veniturile lor nu dau la săraci. O, dacă ar fi dat o zecime din veniturile lor în fiecare an, aşa cum făcea fariseul, ce sumă uriaşă de bani s-ar fi adunat! Câţi oameni săraci n-ar fi fost ajutaţi! Câţi nefericiţi n-ar fi fost uşuraţi! Câte aşezăminte de binefacere nu s-ar fi făcut! Ne arătăm mai prejos de fariseul, care a fost osândit nu pentru că a făcut milostenie, ci pentru că a făcut-o de paradă. Iubiţii mei creştini! Acum când se deschide Triodul să-l auzim pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care ne recomandă continuu să facem milostenie. Să deschidem cele dinlăuntru ale noastre şi să ne arătăm iubitori de oameni şi milostivi. Să imităm eroic exemplele sfinţilor, care nu din prisosul lor, ci şi din lipsa lor dădeau milostenie.

† Mitropolitul Augustin de Florina

sursa

Duminica Vamesului si a Fariseului. Meditatie duhovniceasca

"Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.  Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa."

Luca18,10-14 

În pedagogia ei dumnezeiască, Biserica ne învaţă, prin pilda celor doi preopinenţi, că la orice început de drum spiritual trebuie să ne luăm un aliat indispensabil (smerenia), necesar împotriva unui duşman (slava deşartă) care ne însoţeşte, vrem nu vrem, pe tot parcursul itinerariului spiritual. Este greu să vorbim despre o virtute care ne lipseşte celor mai mulţi dintre noi, dar pe care Biserica ne invită s-o întrupăm în fiinţa noastră smerenia (cunoaşterea autentică de noi înşine), însă este uşor să vorbim despre o stare ce ne caracterizează aproape în totalitate şi pe care nu vrem s-o recunoaştem vanitatea.

La prima vedere, rugăciunea fariseului nu are nimic de obiectat: el spune adevărul despre sine, nu minte; era, într-adevăr, un om credincios şi drept care îndeplinea milimetric dispoziţiile religioase ale Legii mozaice, ba chiar mai mult: postea de două ori pe săptămână, lucru pe care Legea nu i-l cerea.

Analizând cu atenţie conduita fariseului, constatăm că, în esenţă, el nu se roagă, ci se laudă. În aşa-zisa rugăciune de mulţumire, fariseul se contemplă cu admiraţie pe sine şi-L ia oarecum martor pe Dumnezeu la propria laudă despre sine, ba chiar am putea spune că-L compătimeşte pe Dumnezeu că nu mai sunt şi alţi oameni drepţi ca el, pentru că ceilalţi sunt lacomi, răpitori şi adulteri sau ca acest vameş. Mândria îl orbeşte pe fariseu, căci el nu-şi vede propriile limite şi insuficienţe, nu este preocupat de creşterea şi maturizarea lui duhovnicească, ci, cu mulţumire de sine şi cu autosuficienţă, îl acuză pe vameş, catalogându-l, fără echivoc, ca păcătos, erijându-se astfel în judecător şi uzurpând dreptul lui Dumnezeu, ca Unicul şi Autenticul cunoscător al inimilor. Pentru fariseu ceilalţi semeni sunt buni doar ca termeni de comparaţie (el văzându-se net superior lor) şi ca surse de unde să-i vină admiraţia şi lauda. Cel mândru nu se cunoaşte pe sine şi abia la examenul final al întâlnirii personale cu Hristos la dreapta judecată îşi va descoperi propria goliciune fiinţială şi minciuna existenţială a autosuficienţei în care a trăit.

Mândria, spun Părinţii, este căderea în sus, patima care dă târcoale îndeosebi oamenilor credincioşi, care cred că, prin faptele lor, se situează pe o anumită treaptă a virtuţii. Vanitatea este cancerul sufletului care ne ţine în starea parazitară a unei existenţe schizofrenice.

Dacă celelalte patimi atacă o parte a sufletului, opunându-se virtuţii corespondente, mândria atacă şi paralizează întreaga fiinţă a celui stăpânit de ea, distrugând toată temelia virtuoasă a celor ce au început să-şi asume un mod de vieţuire creştin. Sfinţii Părinţi spun că slava deşartă este o gravă boală duhovnicească, semn al necunoaşterii de sine sau al cunoaşterii superficiale si denaturate. Falsa cunoaştere de noi înşine se naşte din înstrăinarea de Hristos-Modelul în a Cărui umanitate înviată şi îndumnezeită, suntem chemaţi să privim ca într-o oglindă propria noastră umanitate recreată, căci doar prin El avem cunoaşterea autentică a fiinţei noastre.

Înstrăinarea de Dumnezeu duce la înstrăinarea de noi înşine şi de semenii noştri, lucru ce naşte iubirea iraţională de noi înşine (filautia), ca o necesitate de a umple golul existenţial creat de autoexilarea de la faţa lui Dumnezeu; atunci omul îndumnezeieşte creaţia pe care o consideră unicul izvor ce-i conservă existenţa şi se autoîndumnezeieşte, născându-se în el plăceri egolatre ce duc la o exacerbată grijă de sine. Astfel, slava deşartă ne scoate din matca propriei fiinţe, ne face să trăim în afara noastră, schizofrenic şi nenatural, denaturându-ne relaţia cu noi înşine şi deteriorând legăturile cu semenii şi cu Dumnezeu.

Mândria este gonflarea eului, o supralicitare şi pseudo-valorizare a componentelor noastre existenţiale, ceea ce duce la denaturarea şi coruperea fiinţei noastre. De aceea, o numesc Părinţii maica tuturor relelor, izvorul principal al patimilor, moartea dinainte de moarte, nesimţirea sufletului. Iar Scriptura ne îndeamnă să nu fim iubitori de slavă deşartă, căci toată inima semeaţă este urâciune înaintea lui Dumnezeu (Pilde 16,5) şi Domnul le stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har.

Care este remediul împotriva acestui flagel duhovnicesc? Părinţii răspund că tot ceea ce facem trebuie să atribuim mai întâi ajutorului dumnezeiesc şi apoi puterii noastre şi să vedem în toate lucrurile daruri ale Părintelui ceresc, căci ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Toată lauda noastră să fie în Dumnezeu (cf. 1 Cor. 1, 31), iar lauda în Dumnezeu este aceea de a-ţi recunoaşte propria nimicnicie: căci suntem nimic prin noi înşine, dar totul prin Dumnezeu; şi acest lucru naşte smerenia, pe care a întrupat-o vameşul, cel ce, recunoscându-şi sufletul împovărat de păcate, a spus doar atât: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

Dar smerenia nu trebuie înţeleasă ca depersonalizare, ca negare masochistă a propriei noastre fiinţe, ca o resemnare în faţa eşecurilor de tot felul, ci, paradoxal, smerenia este lepădarea de eul nostru bolnav, egolatru şi egocentric, renunţare la a mai gravita, autarhic, în jurul propriei persoane şi a poftelor ei rapace. Smerenia înseamnă reconsiderarea relaţiilor cu semenii pe care îi vedem acum în lumina lui Hristos ca parteneri egali de dialog, creaţi spre a-i iubi şi nu pentru a-i reifica.

Smerenia, spun Părinţii Bisericii, este starea firească, naturală şi sănătoasă a sufletului; ea reprezintă un abis al modestiei care nu poate fi furată de nicio laudă. Smerenia, spune Sfântul Ioan Scărarul, are două aripi: te face să nu te lauzi cu realizările tale bune, dar mai ales te face să nu vezi păcatele altora, ci doar ale tale. Smerenia este sărăcire în păcate şi îmbogăţire în Hristos, Prototipul smereniei, căci prin actul înomenirii Sale, ne-a arătat gestul suprem al smereniei şi ne-a învăţat cunoaşterea autentică a fiinţei noastre şi chipul nostru real (cf. Filipeni, 2, 6-11).

Smerenia este darul Duhului Sfânt, este căldura dragostei dumnezeieşti care topeşte gheţarii necredinţei, este, Însuşi Hristos, pe Care să-L rugăm să ne scoată din iarna patimilor noastre şi să ne aducă în primăvara duhovnicească a începutului unei vieţi smerite, să petreacă cu noi în vara faptelor noastre bune pentru a nu ne mândri şi să rămână cu noi în toamna îmbelşugată a unei vieţi creştine autentice, până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni, 4, 13).

Meditaţii duhovniceşti la Duminica vameşului şi a fariseului(fragment) - Diac. prof. Vincenţiu Românu