Acum vreo 30 de ani, un poet mustacios, cu favoritii mari si-un par incrancenat ne tot spunea o poveste, cum ca a fost odata ca niciodata o tara frumoasa la o margine de mare, cu oameni simpli pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, sau mai simplu: ciobani şi plugari, si care spuneau niste poezii seara: "Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III". Din cand in cand isi aparau tara. Era un tanar care vorbea cu ei, cu ochii mari ce-i intreba ce se tot leagana fara vant. Erau pasari, tei si nouri. Si cum astea toate trebuiau sa poarte un nume, li s-a spus Eminescu. Marin Sorescu preluase povestea asta din istoria secolului al XIX-lea si ne-a rugat s-o spunem mai departe copiilor nostri. Sa nu tinem cont de dusmanii lui Eminescu, care erau si ai Romaniei. Sunt si acum. Din pacate pentru ei, Eminescu nu mai poate muri. Acum e Luceafar!
