Duminica fiului risipitor

Astăzi, iubiţii mei creştini, astăzi este sărbătoarea noastră. Astăzi este sărbătoarea fiului risipitor; şi deoarece toţi suntem fii risipitori, de aceea zic că toţi sărbătorim. Să sărbătorim deci, pentru că nu se cuvine să îl imităm doar până într-un punct pe cel risipitor, ci trebuie să-l imităm până la capăt. Risipitorul păşea pe drumul cel rău, şi când a ajuns deja pe marginea prăpastiei şi era gata să cadă în haosul iadului, un gând l-a mântuit. Ce valoare are în lume un gând! De la gând pornesc toate crimele (căderile), dar şi minunile virtuţii. Aşadar, un singur gând a fost suficient, ca un fulger, şi în ultima clipă a făcut o mântuitoare cotitură; a schimbat direcţia, a schimbat drumul, de acolo unde mergea spre iad, s-a întors spre cer.

Tema parabolei risipitorului este nemărginită. Ne prezintă două puteri: o putere este păcatul, iar alta este braţul cel puternic al Domnului, care îl prinde pe păcătos, îl ridică şi îl face copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Lui. Din toată această minunată parabolă vreau să luaţi aminte doar la un singur lucru.

***

Fraţii mei, păcatul nu este o jucărie; este foc, care arde şi distruge. Nu are urmări doar pentru viaţa care începe după mormânt, ci are urmări chiar de aici, din această viaţă, urmări la care trebuie să fie atent orice om. Păcatul înseamnă şi faliment economic. Distruge economic persoana, familia şi popoarele. Acest lucru îl poate observa chiar şi ateul. Acest lucru îl accentuează parabola atunci când zice că cel risipitor „a împrăştiat averea lui trăind în dezmierdări (desfrânări)” (Luca 15, 13).

- Păcatul este un faliment economic. Ca dovadă, întâi şi întâi este cel risipitor. Ce era mai înainte? Un sărăcuţ? Nu. Şi-a luat partea din uriaşa moştenire, a transformat-o în bani lichizi şi şi-a umplut punga. Şi ce a făcut cu ei? Unde i-a cheltuit? Spune Evanghelia: s-a încurcat cu anturaje rele. A început să cheltuiască averea sa în distracţii, în chefuri, la femei păcătoase, în cluburile de destrăbălare. Cheltuia mii şi nu producea nimic. Sfârşitul care a fost? A venit clipa în care a ajuns cerşetor de pâine. A căutat un post de păscător de porci şi fura roşcove. Vedem aici că păcatul este un faliment economic. Cel risipitor a falimentat trăind în păcat.

- Exact acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi, fraţii mei. O copie fidelă a celui risipitor sunt şi bogaţii de astăzi. Da, nu-i vedeţi? Au şi case, şi vile la ţară, şi bărci, şi conturi, şi cârje de aur şi altele. Şi ce fac cu ele? Aţi văzut pe vreunul din ei să construiască o şcoală, o biserică, să dea zestre vreunei fetiţe lipsite de mijloace materiale, să-i ajute pe săraci, să-şi împrăştie banii ca ploaia? Dacă bogaţii ar fi împrăştiat bunurile lor, s-ar fi rourat pământul uscat de tot. Ei însă ce fac cu ei? Un armator şi-a zidit un sălaş din marmura cea mai preţioasă într-un munte din Bavaria şi acolo urcă cu elicopterul pentru a se desfăta de frumuseţea naturii. Altul şi-a înmulţit luxul care costă sume fabuloase. Pe mese au cufere împodobite cu diamante, care transformă noaptea în zi. Altul îşi face iaht, ca să se învârtă prin Mediterană şi să chefuiască întruna cu desfrânatele. Mă iertaţi de expresie, dar până şi closetele acestui iaht să fie confecţionate din marmură colorată? Toţi aceşti bogaţi de astăzi trăiesc „în dezmierdări”. Şi aceşti bani, care ar fi putut salva lumea, ei îi aruncă diavolului. „Şi-au risipit avuţia lor, trăind în desfrânări”.

- Voi, sărăcuţilor, ascultaţi cu mulţumire troparul acesta pe care îl cântă predicatorul împotriva bogaţilor. Însă, iubiţii mei, din nefericire, o cercetare mai profundă a societăţii dovedeşte că risipitori nu sunt doar prinţii bogăţiei. Trebuie să spunem adevărul, că risipitori şi desfrânaţi sunt până şi muncitorii. Sigur că da. Îl vezi pe acest muncitor care are bătături în mâini, care este murdar din fabrică? Este demn de cinste. Dar ce face? Sâmbăta se plăteşte; ia banii lui sfinţi care picură sudori, însă în loc să cumpere cu ei o rochie femeii lui, în loc să ia câteva caiete şi cărţi copilului său, în loc să cumpere puţin lapte, el seara merge la un club păcătos, în tavernă, la cinematograf, la hipodromuri, la minge. Acum, în ultimele zile, diavolul a găsit un şiretlic prin care şterpeleşte portofelele celor mici şi mari şi în special ale claselor muncitoare, şi acest şiretlic sunt jocurile de noroc, cărţile, loteria, pronosport şi alte jocuri asemănătoare. Aşa că nu trăiesc în dezmierdări doar bogaţii; trăiesc în dezmierdări şi muncitorii săraci. Nu este doar nedreptatea, nu este doar sărăcia, este şi dezmierdarea (desfrânarea). Dă-i unui muncitor o sută, şi două sute, şi trei sute de mii de drahme. Dacă e risipitor, nu va rămâne cu nicio drahmă. Însă alt muncitor face economie, şi reuşeşte şi îşi zideşte cu mâinile sale căsuţa.

- Păcatul este faliment;faliment al bogaţilor, al săracilor din lumea întreagă. Vreţi un exemplu? Luaţi statele. Deschideţi bugetul, ca să vedeţi ce face păcatul. Costuri astronomice. Şi unde merg? Unde merge cel mai mare procent dinbugetele statelor? În poduri, în şcoli, în lucrări folositoare? Nu. Îi cheltuiesc în groaznicele lor uzine pentru avioane, pentru vase de război, pentru bombe atomice, pentru diavolul. Ia gândiţi-vă, ce-ar fi dacă statele risipitoare n-ar mai cheltui aceste milioane de dolari, sau de ruble, sau de lire, pentru distrugere. Să ştergem cuvântul „război” din dicţionar. Ia imaginaţi-vă cheltuirea lor pentru pace! O, ce binecuvântare! Şi stâncile vor scoate rodii, iar Sahara se va transforma în grădină. O, Evanghelie, dacă te-ar fi ascultat şi aplicat oamenii risipitori! „…Şi acolo, umanitatea şi-a risipit averea trăind în dezmierdări”.

***

Iată, iubiţii mei, că păcatul are consecinţe şi în această viaţă. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Da. În tot timpul anului sunt zile de risipire. Dar dacă există o perioadă, care este prin excelenţă o perioadă de risipire, este această perioadă a Triodului, în care Biserica ne cheamă să ne înveţe lecţiile ei cereşti. În aceste zile sfinte, în care se cuvine să ne pregătim cu toţii pentru a-l primi peste puţin pe Împăratul tuturor, pe Mirele Bisericii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, în aceste zile în care se cuvine să fim cu toţii pregătiţi pentru a intra în stadionul Sfintei Patruzecimi, diavolul strânge şi mută cu lopata şi vântură banul pe care-l cheltuiesc oamenii în păcat. Lăsatul secului (cele trei săptămâni înainte de Postul Paştelui) înseamnă chef, dansuri şi distracţii, jocuri, desfrânare şi risipire. Dar nu, fraţii mei. Dacă s-ar coborî vreun înger şi ne-ar cerne pe toţi, şi ar căuta din palate până în colibe, oare va găsi vreun om din a cărui gură să audă: „Greşit-am” (Luca 15, 21) al risipitorului?

„Greşit-am”! Să spună şi bogatul şi muncitorul sărac, şi cel de dreapta şi cel de stânga, şi femeia şi bărbatul, şi analfabetul şi omul de ştiinţă, şi tânărul şi bătrânul cu păr alb. Dacă spunem „Greşit-am”, aripi de îngeri ne vor ridica la înălţime, până la cer. Pentru că „bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).

Să le simţim acestea, iubiţii mei, şi să le avem ca principii în viaţa noastră. Să ne oprim de la păcat. Să spunem „Halt” diavolului. Ajunge, diavole. De aici înainte cu Hristos, cu cerul. De acum înainte cu sfinţii îngeri şi arhangheli, ca să ne învrednicim de Împărăţia Lui. Fie.

+ Mitropolitul Augustin de Florina

sursa

Predica la Duminica Fiului risipitor

„Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea. Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa. Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea. Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. 

Si, sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim; Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca. 

Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri. Si, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamna acestea. Iar ea i-a raspuns: Fratele tau a venit, si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos. Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga. Insa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat. Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat."

(Luca 15, 11-32)

Şi i-a spus tânărul tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!. În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri.

Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.

Sunt moştenitorul unei mari averi cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu. Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească.

Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?

Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu li se pare lor fără a refuza să slujim lumii. Suntem destul de puternici spun ei ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!. Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere?

Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit, pleacă în ţara îndepărtată.

Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine o foamete mare în ţara aceea, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit. Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică! 

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Intoarcerea fiului risipitor

"Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat."

Haina lui cea dintâi semnifică toată îndestularea şi frumuseţea darurilor duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Aceasta este haina sfinţeniei şi curăţiei în care era înveşmântat Adam, înainte de căderea în păcat şi de izgonirea într-o ţară îndepărtată de Dumnezeu. Această haină este Însuşi Hristos: de aceea este numită "cea dintâi". Nu există nici o haină mai minunată decât aceasta din cer. Apostolul spune: "Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat" (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toată lucrarea cea bună, este în întregime îmbrăcat din nou: haina cea veche, murdară şi zdrenţăroasă este aruncată şi sufletul său este îmbrăcat în haină nouă. Această haină nouă pentru suflet semnifică omul cel nou - pocăit, iertat şi primit de către Dumnezeu. Fără această haină nouă, nimeni nu se poate sălăşlui în Împărăţia lui Dumnezeu, după cum vedem lămurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului împăratului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, această haină este alcătuită din: "milostivirile îndurării, din bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare,. iar peste toate acestea. dragoste, care este legătura desăvârşirii" (Coloseni 3:12- 14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4).

Inelul de pe degetul său semnifică logodna sufletului său cu Hristos. Cel ce se pocăieşte se leapădă de toate legăturile sale întru desfrânare cu lumea aceasta, îşi lipeşte sufletul de Hristos şi rămâne unit cu El într-o unime de nezdruncinat. Această logodnă se împlineşte prin puterea şi harul Duhului Sfânt, a Cărui pecete se află pe toate darurile cereşti. Daţi-i "încălţăminte în picioarele lui", spune tatăl slugilor lui.

Încălţămintea semnifică puterea voinţei prin care omului îi stă în putinţă să calce cu hotărâre spre căile Domnului, fără să hoinărească aiurea şi fără să se uite înapoi. Prin viţelul cel îngrăşat care a fost junghiat, trebuie să înţelegem că Îl semnifică pe Iisus Hristos Însuşi, Care S-a dat spre junghiere pentru curăţirea păcătoşilor de păcatele lor.

Prin slugi trebuie să înţelegem fie îngerii, fie preoţii. Dacă înţelegem prin casa tatălui că ar fi chiar cerul, atunci trebuie să vedem slugile ca pe îngeri; dacă - ca o altă interpretare corectă - înţelegem prin casa tatălui ca şi cum ar fi Biserica de pe pământ (cea văzută), atunci trebuie să vedem slugile ca pe preoţi, care sunt chemaţi să slujească taina jertfei lui Hristos şi, prin aceasta, să asigure oamenilor hrana pentru viaţa cea veşnică. Este limpede că aici se vorbeşte mai întâi despre Biserică, din faptul că Fiul Risipitor nu era totuşi mort din punct de vedere trupeşte şi, până când omul se desparte de trupul său, el este al Împărăţiei lui Dumnezeu, în chipul Bisericii lui Dumnezeu care se află pe pământ. Faptul că slugile semnifică la fel de bine şi îngerii, este limpede mai întâi din faptul că îngerii sunt de faţă în biserică la Sfintele Taine şi, în al doilea rând, din faptul că Dumnezeu foloseşte îngerii păzitori ai oamenilor ca să-i îndrume pe calea mântuirii.

"Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat." Trupul lui mai era încă viu, dar sufletul său era ca şi mort. Singura scânteie a darului dumnezeiesc, care mai licărea, s-a aprins în el şi a înviat sufletul întreg. El era deja pierdut în clipa când şi-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatăl lui. Şi şi-a venit în sine. Aceasta înseamnă: el şi-a venit în sine la lumina scânteii lui Dumnezeu, fiindcă se pierduse. Dumnezeu îl ştia pe el şi l-a păstrat în privelişte chiar până în ultima clipă - clipa pocăinţei.

Cuvant al SF. NICOLAE VELIMIROVICI

sursa: credo.ro