Fraţi creştini,
Iată-ne ajunşi în pragul marelui post: este
ultima duminică care ne pregăteşte pentru nevoinţa postului, numită a
izgonirii lui Adam şi a Evei din rai. Dar pentru ce ni se aminteşte
tocmai astăzi de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca să ne arate nouă
cât de rea este neînfrânarea de la mâncare şi ce urmări grozave are
păcatul lăcomiei. Dar izgonirea lui Adam din rai mai are şi alt
înţeles. Sfinţii noştri părinţi ne spun că, după ce au fost scoşi afară
din rai, Adam şi Eva au plâns 40 de zile la poarta raiului cu multă
căinţă, bătându-şi pieptul şi făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li
se ierte păcatul şi să fie iarăşi primiţi înăuntru. Am auzit şi din
cântările de la strană cum Adam se jeluia la poarta raiului şi cu
lacrimi amare zicea: “Vai mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit,
făcându-mă să pierd fericirea raiului vai mie ce voi face, cu ce lacrimi
voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruieşti mie fericirea
cea dintâi?!” De mâine intrăm în postul cel mare al sfintelor
patimi. Departe, departe începe să se zărească Crucea răstignirii. Fiul
lui Dumnezeu, Mieluşelul cel nevinovat, voieşte să se răstignească, din
dragoste mare pentru salvarea noastră. De acum, Biserica, mireasa lui
Hristos, îşi dezbracă astăzi podoabele şi veşmintele strălucitoare,
îndemnând pe toţi fiii săi şi aducându-le aminte că au sosit zilele
înfrânării, ale înnoirii sufleteşti ale pocăinţei, aşa cum strigă
proorocul Ioil: “Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi
şi cu tânguiri!” Pe la sfintele mănăstiri, în aceste zile se cântă
o duioasă şi mişcătoare cântare, numită “La râul Babilonului!” Este
vorba de psalmul 137. Acest psalm aminteşte poporului evreu de soarta
zbuciumată a trecutului său până în zilele noastre. Acesta, din cauza
neascultării de poruncile Domnului, a fost luat şi dus în grea robie
între neamuri păgâne. Două au fost robiile cele mai principale: robia
din Egipt, care a durat 430 de ani, şi robia din Babilon, care a ţinut
70 ani. Acolo au suferit mult, căci împăratul Nabucodonosor îi silea să
se închine idolilor, îi punea la munci grele, iar cei care nu se
supuneau erau aruncaţi în cuptoare aprinse cu foc, aşa cum s-a întâmplat
cu cei trei tineri Anania, Azarie şi Misail, sau cu marele prooroc
Daniil, care a fost aruncat într-o groapă cu lei. În acest timp de grea prigoană, bieţii oameni
îmbătrâneau aşteptând să-i scoată cineva, dar nimeni nu i-a scos din
mâna cea tare a tiranului împărat. Chinuiţi de dorul patriei lor, de
cetatea Ierusalimului, de frumuseţile Sionului unde era zidită biserica
Domnului Savaot, poporul evreu se aduna pe malul unui râu care era
hotarul imperiului păgân şi acolo plângea cu lacrimi nemângâiate, după
ţara în care s-a născut şi după slava Ierusalimului pierdut. Atât de
întristaţi erau evreii, încât nimeni nu-i putea mângâia şi opri din
suspinul lor. Uneori se apropiau de ei boierii Babilonului acolo unde
plângeau şi-i rugau să le cânte din cântările Sionului, aşa cum cântau
ei în ţara lor. Cuprinşi de multă întristare, răspundeau cu toţii
într-un glas: “Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. 70
de ani şi-au amestecat lacrimile cu apele Babilonului, iar oasele le-au
rămas în pământ străin pentru că mult supăraseră pe Dumnezeu. Aceasta
s-a întâmplat înainte de venirea Domnului Isus Hristos, care s-a născut
din Fecioara Maria, din neamul lor, ca să-i mântuiască pe ei şi întreg
neamul omenesc, fiindcă El era Mesia cel aşteptat de proorocii lor. Dar
ei n-au vrut să-L recunoască. De aceea mai târziu, după ce au răstignit şi pe
Fiul lui Dumnezeu, omorând mai întâi o mulţime de prooroci, au păţit-o
şi mai rău, căci armata romană i-a trecut prin foc şi sabie şi i-a
împrăştiat pe tot pământul făcându-i sclavii popoarelor. După aproape
2000 de ani, unii dintre ei au rămas tot în rătăcirea lor, căci şi
astăzi aşteaptă pe Mesia ca să-i izbăvească şi să-i adune pe toţi la un
loc. La Ierusalim au ei un zid care a mai rămas din vechile ruine, unde
se adună şi astăzi când şi când şi plâng ca la râul Babilonului; acolo
suspină, se tânguiesc, cerând de la Dumnezeu pe Mesia şi izbăvirea lor.
După atâta timp şi după ce atâţia fraţi ai lor au cunoscut pe Domnul
Hristos şi s-au trezit, ei refuză mereu pe Fiul lui Dumnezeu; căci bine
le-a spus Domnul Hristos în faţă: “Mă veţi căuta voi şi nu mă veţi mai
găsi căci unde mă duc Eu voi nu puteţi veni! ” Dar să-i lăsăm pe ei în pribegia şi necredinţa
lor şi să ne întoarcem la neamul nostru creştinesc, căci acesta este
poporul cel ales de Dumnezeu prin Fiul Său Isus Hristos, în al cărui
nume ne-am botezat, ne-am pecetluit cu botezul Sfintei Treimi: Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh. Cei botezaţi, toţi creştinii de pe întregul pământ
sunt poporul cel ales al lui Dumnezeu. Acesta este noul Israel. Noi aici
însă, suntem cu toţii în ţară străină pe pământul acesta. Aici am căzut
robi în fel de fel de păcate şi ne frământă mulţime de griji şi gânduri
rele. Vrăjmaşul sufletelor noastre – diavolul – ne-a
înstrăinat de Dumnezeu, ne-a îndepărtat de biserică şi rugăciune, de
post şi spovedanie. De aceea suntem chinuiţi cu tot felul de boli
sufleteşti şi trupeşti; căci o mulţime de creştini a ajuns să-şi lepede
credinţa pentru cine ştie ce nimicuri. Alţii au trecut la sectanţi, iar
alţii insultă cu ură şi duşmănie pe Dumnezeu, pe Fiul Său Isus Hristos,
pe Maica Lui, Biserica, Crucea şi icoanele, înjurând cu ură infernală.
Unii se dau necuratului în orice moment pentru lucruri de nimic. Alţii
trăiesc numai în judecăţi cu o ură înverşunată, iar alţii se pândesc şi
se urmăresc ca fiarele prin junglă. Şi aşa, creştinii noştri înoată în
mocirla tuturor păcatelor, căci foarte bine ne asemănăm şi noi cu
poporul evreu care a fost luat în robia Babilonului din cauza mulţimii
păcatelor şi îndepărtării de Dumnezeu. De aceea, fraţi creştini, să ne aducem aminte că
aici pe pământ nu suntem decât călători, că avem un scurt popas de
făcut, în timpul celor câţiva ani de zile pe care îi trăim aici. Noi
însă trebuie să căutăm mereu împărăţia cerurilor, dreptatea lui
Dumnezeu, veşnica fericire a sufletului, grădina raiului cea pierdută de
strămoşii noştri. Biserica ne cheamă astăzi să ne facă cunoscut ce să
facem ca să ajungem în acea ţară minunată. În primul rând, să nu mai ascultăm de satana care
ne ispiteşte şi ne atrage în cursele pierzării. Să păşim apoi peste
râul Babilonului, adică peste obiceiul cel vechi al păcatului şi peste
toate fărădelegile care curg ca un râu înspumegat pe pământ, care să
înece toată lumea. Acest râu al fărădelegilor îl formează toate
plăcerile amăgitoare ale lumii, care au puterea şi vraja satanică a ne
robi lui Faraon – diavolul. Dacă reuşim să trecem peste acest râu
blestemat al plăcerilor lumeşti, să fugim cât mai departe de ţara
păcatelor şi de hotarul ei, ca să ne simţim cât mai în siguranţă. Drumul spre această ţară ni l-a arătat însuşi
Domnul Hristos căci El a zis: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”. Prin
sfânta Biserică păşim cu încredere şi curaj după Domnul vieţii noastre.
În drumul nostru întâmpinăm desigur multe obstacole; diavolul, care este
tatăl minciunii, ne iese înainte şi începe să ne înfăţişeze viaţa
într-o altă formă. El vorbeşte prin gura lumii, care şi-a făcut o
mulţime de crezuri despre viaţă. Cum ai început să mergi mai des la
biserică, îi şi ridică diavolul pe unii împotriva ta şi îi auzi zicând,
chiar pe unii din casă cu tine, că doar ce păcate mari ai făcut de te
duci mereu a biserică, doar n-ai omorât pe nimeni, că la biserică merg
numai păcătoşii, ce vrei, să te faci călugăr? Asemenea şi alte vorbe le spune diavolul prin
gura lumii. În ziua de astăzi, cine nu ştie să desfrâneze, să se îmbete,
să joace şi să cânte diavolului, să stea numai prin restaurante şi
localuri de petrecere, acela este socotit prost, un om care trăieşte
degeaba sau, mai bine zis, un om pierdut, care nu ştie să petreacă.
Lumea zice chiar că acel om nu este nici creştin ortodox, ci e un
sectant. Cum te-ai lăsat de păcate, nu mai eşti creştin ortodox, eşti
sectant, aşa învaţă diavolul pe lume. De aceea calea aceasta a lui
Dumnezeu este vorbită de rău. Pe omul care apucă să meargă drept pe ea,
cu credinţă, cu nădejde şi dragoste, pe acela, în lumea acesta, îl
aşteaptă crucea şi suferinţa, Golgota, ca pe Mântuitorul care ne-a
învăţat s-o urmăm. De aceea Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne
lămurească cu privire la rostul şi foloasele postului. Noi, conducătorii sufleteşti ai poporului în
această zi, trebuie să facem lucrul comandanţilor de oştire înaintea
luptelor, să vorbim şi să arătăm însemnătatea luptei ce se va da. Să
lămurim cugetele, să întărim inimile şi să arătăm şi roadele biruinţei.
Multă lume nu ştie ce însemnătate are postul. Spun unii că ar fi poruncă
pusă de preoţi şi nu face parte din poruncile lui Dumnezeu, că de aceea
a spus Domnul Hristos: “că nu spurcă ce intră în gură, ci ce iese din
gură” (pe aceasta o ştiu toţi). Dar observăm chiar din Sfânta Evanghelie
de astăzi, că Mântuitorul n-a desfiinţat postul, n-a spus să nu mai
postească nimeni, ci a arătat cum trebuie ţinut postul şi care este
adevăratul post plăcut lui Dumnezeu. Vedem că însuşi Mântuitorul a
postit 40 de zile în pustia Carantaniei, unde a fost ispitit de diavol. Altădată, Domnul Hristos laudă postul şi arată şi
puterea lui când spune ucenicilor că unele soiuri de draci nu se pot
scoate decât cu post şi rugăciune. De aceea sfinţii părinţi zic că
postul este poarta iar epitrahilul este uşa mântuirii; adică prin poarta
aceasta strâmtă de care vorbeşte Mântuitorul vor intra virtuţile sfinte
în sufletul şi trupul omului, îmblânzindu-le şi sfinţindu-le. De
altfel, atâţia sfinţi prooroci şi mărturisitori prin post şi rugăciune
au dobândit mari binefaceri de la Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare
spune că atât de bătrână este porunca postului încât ea este de o vârstă
cu omul. Înainte de orice altă poruncă, Dumnezeu i-a
poruncit lui Adam în rai să postească, adică să nu mănânce din pomul
oprit, acela al cunoştinţei binelui şi răului. Adam şi Eva, cât au păzit
porunca, au moştenit raiul, iar când au mâncat, au pierdut raiul şi
veselia de acolo. Prin căderea acestei porunci s-a prefăcut veselia în
lacrimi, mintea s-a îngroşat, trupul a murit şi toată natura s-a
răsculat împotriva omului, căci a intrat moartea. Dumnezeu a creat trei feluri de fiinţe
desăvârşite care au diferite vieţi, potrivit diferitelor însuşiri ale
naturii lor; adică: îngerul, omul şi animalul. Îngerul este o fiinţă cu
totul duhovnicească. Animalul este o fiinţă cu totul materială, nu are
suflet, viaţa lui e cu totul trupească. Omul este o fiinţă compusă
dintr-o substanţă duhovnicească şi alta trupească, din trup şi suflet.
Când omul trăieşte după trup, degenerează din nobleţea sa şi cade în
condiţia animalului, aşa cum observăm în lume la mulţi oameni, care în
zadar se numesc oameni, deoarece se tăvăleşte în noroi ca porcii, din
cauza beţiei, sau urlă precum câinii, trăind în desfrânări. Iată oameni
căzuţi în rândul animalelor sau, mai rău, că nu vezi un câine beat sau
un porc. Când omul trăieşte după duh, după suflet, el îşi
menţine demnitatea şi se înalţă la starea unui înger. Când omul urmează
voia trupului, ascultând de poftele lui şi îndeplinind toate plăcerile,
se zice că trăieşte ca un animal. Adevărul este că viaţa curată şi
nevinovată, pe care Dumnezeu o cere de la creştini în timpul postului,
constă în abţinerea de la păcate, precum şi în abţinerea de la carne şi
celelalte bucate de dulce. Acesta este postul cel adevărat, să postească
şi trupul, şi sufletul. Abţinerea de la păcat este postul sufletului, iar
abţinerea de la bucate este postul trupului. Postul trupesc nu trebuie
despărţit de cel duhovnicesc, adică, dacă omul posteşte la mâncare dar
în schimb înjură, dă răului şi alte păcate, un astfel de post e ca un
trup fără suflet. Deci abţinerea de la păcate este sufletul postului
care-i dă tot meritul şi desăvârşirea. De aceea Domnul Hristos a mustrat
pe fariseii cei ipocriţi care posteau până li se usca gura şi îşi
posmogeau feţele de slăbiciune, dar în schimb erau plini de mândrie, de
îngâmfare, slavă deşartă şi tot felul de păcate. Adevăratul post este ca să ne abţinem de la tot
felul de patimi, de vicii rele. Căci la ce ne serveşte să nu mâncăm
carne, dacă osândim pe fratele nostru, vorbindu-l de rău, duşmănindu-l
şi pârându-l. La ce ne foloseşte să nu bem vin, dacă vărsăm sângele
fraţilor noştri. Ce ne foloseşte dacă vom mânca numai seara, iar toată
ziua am petrecut-o pe la spectacole, la filme, în procese, pe la
tribunale şi în tot felul de păcate rele. Trebuie să ştim că şi sufletul
şi trupul au o hrană şi un post al lor. Trupul are postul lui oprindu-l de la unele
bucate, iar sufletul raţional, substanţa duhovnicească, are hrana
potrivită cu natura sa. Această hrană este cuvântul lui Dumnezeu:
rugăciunile, citirea psaltirii, cântarea sfântă religioasă. Omul nu
trăieşte numai ca animalul, mâncând şi bând; el cugetă, iubeşte, se
roagă, gândeşte. Ceea ce hrăneşte cugetul lui, iubirea lui, este
Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea şi Mântuitorul când a fost ispitit de
satana în pustie şi i-a zis să facă pietrele pâini, Domnul Hristos i-a
răspuns: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese
din gura lui Dumnezeu!” Iată deci care este secretul mântuitor al
sufletului şi al trupului. Pentru aceasta cei mai mulţi din creştinii
noştri la fel ca şi fariseii de care pomeni Domnul Hristos în Evanghelia
de astăzi, se abţin de la mâncăruri, ba unii nu mănâncă zile întregi,
în schimb în loc să se hrănească cu Cuvântul lui Dumnezeu întărindu-se,
să prindă aripi şi să se ridice mai sus de cele pământeşti, ei se
hrănesc cu lucrurile diavolului, cu minciuni, cu vorbiri deşarte, cu
povestiri, spun fel de fel de glume, stau numai cu ochii în televizor
ascultând tot felul de cântări lumeşti şi programe imorale, cu bârfirea
pe limbă crezând că-i poate mântui numai abţinerea de la păcate.
Greşeală mare este aceasta. Sfinţii noştri părinţi aseamănă postul cu o scară
cu 40 de trepte. O scară ce urcă pe om prin înfrânare, de la pământ la
cer. La ospăţul cel de jos al scării stă săracul Adam, omul – noi – iar
de la cel de sus priveşte Domnul Isus Hristos spre noi. Jos plângem noi
cu strămoşul Adam şi cu Eva, noi toţi păcătoşii iar sus aşteaptă
Milostivul Dumnezeu şi priveşte să vadă lupta noastră, lucrarea noastră,
dragostea noastră, cum urcăm noi pe aceste scări, pe aceste trepte ale
postului. Fiecare dintre aceste trepte ale scării reprezintă o zi. În aceste 40 de zile ale sfântului post să nu fie
una să o petrecem fără de folos. Într-o zi fă milostenie, într-o zi fă
pace între cei ce se duşmănesc, într-o zi deschide ochii sufletului unui
necredincios, în altă zi însoţeşte un mort la groapă în altă zi scrie
ceva de mână, o rugăciune, o cântare sfântă, o învăţătură sfântă, şi
împarte cu cel neştiutor tot felul de fapte bune, împreună cu postul, cu
rugăciunea şi cu smerenia. Şi aşa să urcăm zi de zi pe scara aceasta
până acolo sus la Stăpânul nostru, unde ne vom bucura de milostivirea
lui Dumnezeu. Dar să ştiţi că postul are cei mai mulţi duşmani, mai
mulţi decât celelalte fapte bune. De aceea el e socotit de lume şi chiar de unii
creştini ca ceva învechit şi fără de folos. Cel puţin sectanţii care
s-au despărţit de Biserică nu respectă postul deloc. Trei sunt principalii duşmani ai postului:
diavolul, lumea şi trupul. Diavolul ne şopteşte ca şi lui Adam: “Omule,
postul nu este o poruncă, te poţi mântui şi fără post, căci nu spurcă ce
intră în gură, n-a zis oare Hristos aşa!?”. Al doilea duşman este lumea
care ne amăgeşte zicând: “Nu mai posti, femeie, că te faci de râs, cine
mai posteşte azi, fii serioasă, nu te mai lua după babe!”. Trupul e al
treilea duşman. Auzind că este vorba de post începe dinainte să se
întristeze, să se mânie asupra noastră zicând: “O, cât o să mă
chinuieşti cu bucate de acestea sărăcăcioase, nu vezi că sunt bolnav,
faţa mi se îngălbeneşte şi nu mai pot. Doar sunt tânăr acum, am eu vreme
să postesc mai la bătrâneţe!”. Iată, aşa se lasă creştinii biruiţi de aceste
ispite de la cei trei duşmani: trupul, lumea şi diavolul. Mai ales dacă
stăm şi ne gândim câţi nu au de întâmpinat greutăţi şi batjocuri din
cauza postului de la mulţi, în multe locuri. Sfinţii cei mai iscusiţi ne
spun că în trei rânduri ispiteşte diavolul pe om; înainte de a face
binele, în timpul săvârşirii lui şi după ce a făcut binele. Întâi diavolul se trudeşte în multe chipuri să nu
reuşim să facem fapta bună. Dacă totuşi începem să o facem, el ne
întinde curse, ca să facem rău acea faptă bună, sau amestecată cu răul
şi dacă totuşi am împlinit făcând fapta bună aşa cum o cere Dumnezeu,
diavolul caută să ne arunce în păcatul mândriei şi aşa să pierdem tot ce
am lucrat, cum am auzit în Sfânta Evanghelie de astăzi că acei farisei
făţarnici, care posteau de ochii lumii, şi-au luat plata cuvenită lor.
Mai găsim unele persoane şi între creştini care ajunează câte o vineri
până seara, apoi vin la biserică cerând anafură în gura mare, că ei au
ajunat până atunci, să ştie toată lumea. Unele persoane chiar nu mai ţin seama nici de
rânduiala Bisericii, că poate în vinerea aceea a fost dezlegare în
calendar, fiind harţi şi nu trebuia să ajuneze. Ele se apucă să
postească şi când nu trebuie, să ajuneze sâmbăta şi duminica, şi Cartea
Sfântă, sfinţii părinţi spun că acei care ajunează sâmbăta şi duminica
să se afurisească, căzând sub blestem. Iată de ce trebuie să ştiţi că
sunt unii creştini care se iau după babe fără credinţă şi zic că postesc
postul Maicii Domnului, iar aceasta constă în a posti câte o zi din
săptămână, adică a ajuna chiar sâmbăta şi duminica. Încă o dată precizăm
că sâmbăta şi duminica nu este voie să se ajuneze; nu cunoaştem decât o
singură zi de ajunare a sâmbetei, Sâmbăta cea mare, în postul Paştelui,
când Domnul Hristos este îngropat, aşa cum ţinem rânduiala noi
creştinii. Mulţi creştini fac ajunări, citesc psaltirea şi
multe fapte bune, iar diavolul vine şi el cu mândria să i-o aşeze în
cap. Se apucă astfel ca fariseul să se laude , că dau zeciuială, că
postesc de două ori pe săptămână, aşa ca să ştie toată lumea. Astfel
sunt mulţi creştini şi chiar oameni bătrâni care se laudă la alţii.
Aceştia îşi iau plata pentru laudele lor aici pe pământ fiindcă s-au
mândrit cu ele. Trebuie să ţinem seama că după sfânta pravilă, după
canoane şi după învăţăturile sfinţilor părinţi, postul nu este pentru
toţi la fel: vorbim desigur despre postul de bucate, căci în ceea ce
priveşte postul duhovnicesc – oprirea de la păcate şi fapte rele –
acesta este pentru toţi la fel. Vedem că nici sfinţii părinţi n-au ţinut
postul la fel, unii puteau mai mult, alţii mai puţin. Postul de bucate
poate fi îndulcit pentru cei care sunt bolnavi de anumite boli mai
grave, nu de orice boală, cum au luat-o unii, că dacă te doare puţin
capul când posteşti te descurajezi imediat şi te apuci să mănânci că nu
poţi. Numai acei care suferă de plămâni, de ficat, de stomac, de anemie,
operaţii, diabet şi unde se cere regim special, numai pentru aceştia
mâncarea este o doctorie, dar şi aceasta cu dezlegarea duhovnicului. În acest caz pot să mănânce mâncărurile care le
priesc; dar şi aceştia, aşa cum am spus, după ce fac dezlegare, după ce
se spovedesc, după ce se împărtăşesc şi în timpul acesta să pună
dragoste mare şi fierbinte pentru Domnul. Aceştia să ţină şi ei cât pot
şi în schimb să se păzească de faptele cele rele şi să înmulţească
faptele cele bune. Ceilalţi care au stomacul sănătos şi n-au suferinţele
pe care le-aţi auzit, n-au nici o îndreptăţire ca să nu postească. Trebuie să ţinem seama că dacă e vorba de post,
postul este un canon şi dacă vrem să facem pocăinţă cu adevărat, să
arătăm şi noi Domnului Hristos că-L iubim şi ne pocăim, ne chinuim cu
ceva, suferim şi simţim ceva. Altfel nu este pocăinţă aşa cum ar trebui.
Să ne gândim câtă suferinţă au provocat Domnului cuiele şi suliţa pe
care le-a răbdat. Cei care vor mânca legume vor trage cele mai mari
foloase sufleteşti şi trupeşti, căci postul nu omoară pe nimeni. Din
contră, să ştiţi că toate bolile au ieşit în lume din cauza nepostirii
şi a îmbuibării. Mâncarea uşoară prelungeşte viaţa omului. Omul cumpătat
trăieşte mult. Citim în vieţile sfinţilor că pustnicii, care trăiau cu
verdeţuri şi cu mâncare săracă, au avut o viaţă lungă. Aşa de pildă
sfântul Pavel Ieremitul a trăit 113 ani, sfântul Antonie cel Mare a
trăit 105 ani, sfântul Arsenie cel Mare, 120 de ani, sfântul Teodor, 105
ani, sfântul Ioan Tăcutul, 104 ani ,sfântul Macarie a trăit 100 de ani
şi exemplele ar putea continua. Iată o dovadă vie că a posti şi a ne înfrâna şi a
trăi în cumpătare nu ne păgubeşte nici trupeşte, nici sufleteşte. Când e
vorba să se facă dezlegare la cei bolnavi, să nu se înţeleagă că
desfiinţăm postul ci să ne aducem aminte că boala, suferinţa pe care o
poartă de ani de zile unii este tot un fel de post. Mulţi o duc cu
această suferinţă până la moarte. Să nu înţelegem postul greşit, păzirea
postului, şi să facem cum a făcut o creştină fără înţelepciune. Aceasta
din cauza unor medicamente îşi otrăvise o fetiţă de 6 anişori. Doctorul
i-a spus să-i dea lapte şi imediat îşi va reveni. Dar femeia, prea fixă
în ideile ei despre sfântul post, n-a vrut să-i dea lapte copilului
pentru că era într-o vineri, şi copilaşul a murit chinuindu-se în
braţele ei. Iată neînţelepciune. Să fim înţelepţi cum ne învaţă Sfânta Biserică,
să avem înţelepciune, că de aceea au lăsat sfinţii părinţi în Biserică,
cuvântul acesta care se zice prin gura preotului: “Să luăm aminte, cu
înţelepciune!”. Să nu o luăm după capul nostru şi după învăţături
străine. Să ştim cu toţii că sunt patru posturi pe an, apoi miercurile
şi vinerile aşa cum scrie în calendar şi trei ajunări: ajunul
Crăciunului, ajunul Bobotezei şi ajunul din Vinerea Patimilor, precum şi
a doua zi, sâmbătă dacă doreşte cineva. Mai avem apoi zile de
întristare, dar nu cu ajun, mâncându-se de post în orice zi ar cădea la
“Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” – 29 august – şi “Înălţarea
Sfintei Cruci” – 14 septembrie . Mai departe ne aminteşte Sfânta Evanghelie de
astăzi, zicându-ne: “Să nu ne adunăm comori pe pământ, unde le strică şi
le fură hoţii, ci să ne adunăm comori în ceruri , unde nu se strică şi
nimeni nu le poate fura; căci unde este comoara noastră, acolo va fi şi
inima noastră”. Ne face atenţi că în acest timp al postului, avem
fericita ocazie să ne îmbogăţim cât mai mult, să ne facem comori în
împărăţia cerului. Comoara din cer pe care o putem face de aici de
pe pământ în timpul postului, constă din tot felul de fapte bune:
osteneli, metanii, închinăciuni, citirea psaltirii, ajunări şi post,
milostenii, cercetarea bolnavilor, îngroparea morţilor care nu au pe
nimeni, împărţirea la oamenii săraci duhovniceşte, cele ce sunt de
trebuinţă, să dai de pomană o icoană, o candelă, o cărticică de
rugăciuni; iar pe cei lipsiţi de cele trebuincioase trupului, să-i
ajutăm cu cele necesare: lemne de foc, hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte
şi de toate. Să luăm aminte, trebuie bine căutaţi cei care
merită ajutor. Nu mai daţi nici un ban la cei care vă ies în cale pe la
poarta bisericii şi se strecoară şi prin biserică căci aceştia care o
fac pe nenorociţii au poate mai mult decât dumneavoastră care munciţi
din greu să vă câştigaţi existenţa. Tot ceea ce faceţi bun cu sfântă
osteneală, să faceţi cu sufletul zâmbind de bucurie şi cu multă flacără
de credinţă şi dragoste în numele Scumpului nostru Mântuitor Isus
Hristos, care s-a jertfit pentru noi. Să ne grăbim să facem cât mai mult
căci viaţa noastră trece ca norii pe cer. Zilele alunecă grăbite ca
frunzele pe apă, iar noi ne apropiem de amurgul serii, de mormânt, de unde nu ne mai întoarcem niciodată. Să nu uităm că poate mâine va suna trâmbiţa să ne
adune pentru judecată. Să nu uităm că Domnul Hristos ne-a răscumpărat
cu Scump Sângele Său. Să ne întoarcem acasă, să ne întoarcem la biserica
lui Hristos ca fiul rătăcit prin pocăinţă şi rugăciuni, căci aici pe
pământ suntem doar în treacăt. Sculaţi-vă să mergem la Hristos! Preoţii aşteaptă
în pragul bisericilor, clopotele sună să ne scoale din somn şi să venim
în casa lui Dumnezeu. Necazurile, urgiile ne vorbesc despre Dumnezeu şi
ne spun să ne întoarcem înapoi la calea mântuirii şi a adevărului
veşnic; căci, iată, vine noaptea, vine moartea şi nu se mai poate face
nimic. În Abibisinia este un oraş numit Harar, foarte
vechi întemeiat. Viaţa acestui oraş e paşnică şi simplă. În zorii zilei
şiruri lungi de locuitori ies pe cele cinci porţi mânând cirezi de vite
spre păşunile de pe dealuri şi se înapoiază seara încărcaţi cu câte
ceva; unii cu cereale, alţii cu lemne sau nutreţ. Dar la asfinţitul
soarelui când se închid porţile, portarul strigă cu glas de răsună
văile: “Saile! – grăbiţi-vă se închide poarta!” – La puţin timp după
această strigare poarta se închide. Cei rămaşi afară trebuie să aştepte
până dimineaţa, dacă vor mai ajunge această dimineaţă, deoarece noaptea
umblă tâlharii şi fiarele sălbatice şi cei mai mulţi rămaşi afară sunt
aflaţi morţi. Aşa e şi cu mântuirea noastră. Mântuitorul
Hristos zice: “Intraţi pe poarta cea strâmtă care duce la viaţă – postul
şi toate virtuţile”. Intrarea aceasta trebuie să o facem până nu vine
noaptea. Ziua este pe sfârşite, nori negri încep să apară pe cerul
mântuirii, fiare sălbatice îngrozitoare se vor năpusti asupra celor ce
n-au vrut să vină să intre în cetatea cea salvatoare. Întunericul se
lasă din ce în ce mai greu şi va veni vremea când toţi cei ce n-au vrut
să audă strigătul de salvare vor rămâne afară în primejdia pierzării
veşnice. Vor rămâne cu ucigaşii, cu vrăjitorii, cu
mincinoşii, cu fiarele apocaliptice şi închinătorii la idoli. Atunci vor
striga disperaţi şi ei, vor bate în zadar la porţile bisericilor dar va
fi prea târziu, prea târziu. Domnul Hristos, în Evanghelia de astăzi,
chiar de la începutul ei ne pune o condiţie foarte importantă: “Dacă
veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru va ierta greşalele
voastre. Dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru
nu va ierta greşalele voastre”. Să nu ne înşelăm, că orice faptă bună am face nu
primim iertare dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit. Suntem datori să
cerem iertare la cei cărora le-am greşit, sau ne-au greşit; făcând noi
gestul acesta frumos, smerit şi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a
aproapelui, chiar dacă el nu vrea să ne ierte, să-l iertăm noi din toată
inima şi atunci vom primi iertare de la Dumnezeu. Acesta este lucrul
cel mai principal din Evanghelia de astăzi care ne va da valoare la
toate celelalte fapte pe care le vom face.
Rugăciune
Tatăl nostru cel din ceruri, iartă-ne nouă
greşalele noastre, căci şi noi iertăm din toată inima pe greşiţii
noştri. Întoarce-ne la Tine pe căile Tale cele sfinte. Ajută-ne cu Harul
Tău, să punem început bun din clipa aceasta a vieţuirii noastre, să ne
putem lăsa de toate obiceiurile cele rele, de vorbele cele proaste, ca
să- Ţi urmăm Ţie în toate zilele vieţii noastre, Doamne.
Iar atunci când vei veni pe norii cerului,
să ne duci şi pe noi din Babilonul fărădelegilor, în Ţara Ta cea
Sfântă, Noul Ierusalim, raiul pe care l-au pierdut Adam şi Eva,
fericirea cea veşnică, ca unde eşti Tu Împărat, acolo să fim cu Tine în
vecii vecilor. Amin
