sâmbătă, 18 octombrie 2008

Cazul Patapievici (I): Războiul agenţilor secreţi


Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.
Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor '40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marşrutizarea în România.
Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost, în zilele din urmă, martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (B.N.D.), al scriitoarei Herta MŸller, faţă de protecţia pe care preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi. Ai Securităţii şi ai altor servicii secrete - de aici sau de aiurea.
De ce apare Herta MŸller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a B.N.D.-lui, până şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care "noul caporal" s-a pretat, în cea mai bună tradiţie a familiei.
În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături, informative, printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R. F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi băgători de seamă au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de "instituţiile culturale" ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. - omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al "Centrului de Studii Germane" al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.
Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului "căpitanului Soare". Un superior de-al "căpitanului Soare", care a supervizat operaţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul SRI trimis pentru o banală cercetare şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii "capitanului Soare" avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenţia opiniei publice. Platforma şi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui "dom' Profesor", drept "o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate", pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, N.K.V.D.-ului, Gestapo-ului şi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roşii. Dar nu numai acestora.
"Fiul lupului", cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici ("Curentul", 1 octombrie 2002), avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său, în favoarea "mamei Rusia", a Măreţiei Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.
Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie comună a "căpitanului Soare", pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa "anti-Iliescu". De notorietate era, deja, că şi directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, devenise un "anti-Iliescu", căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de "a scoate la rampă" încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia "Humanitas", chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.
Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menţiona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului "Soare-Patapievici", adevărul fiindu-i adus la cunoştinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind şi consilierul prezidenţial pentru securitate, care ştie mult mai multe decât vrea să spună.
Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialişti în "intelligence", apare ca o reuşită infiltrare a unei cârtiţe într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.
Patapievici junior nu a moştenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenţii săi le-au avut pentru operaţiuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alţi camarazi au fost "prinşi cu mâţa în sac", adică executând tematici de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acţiunilor lor trecute în România, dar şi în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat şi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenţilor dubli şi a informatorilor din rândul "societăţii civile" creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să şi recunoască faptul că a avut cunoştinţă de cazul agentului-informator Antohi (şi nu numai a lui), faptă ce are consecinţe penale.
Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost "o rotire", respectiv promovarea ca preşedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit "mănuşă" individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaţionale ale înaintaşilor săi kominternişti, care au distrus programatic intelectualitatea şi valorile de identitate ale culturii şi spiritualităţii româneşti din toate timpurile.
Ascensiunea lui H.R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aşa-zis protejat şi om de-al preşedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei "afaceri de familie", de sânge, şi devoalează întreaga reţea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României. Pe lângă majoritatea agenţilor sovietici din România, grupaţi după 1990 de Silviu Brucan în diverse grupuri, s-au consolidat, pe criterii de apartenenţă la vechea reţea a Kominternului şi Kominformului, noi agenţi de influenţă. Cercetarea trecutului de familie al multora dintre vocile sonore "anticomuniste" de azi ne vor releva o viaţă de huzur în nomenclatura comunistă a cadrelor bolşevice venite din URSS, chiar dacă unele au fost "marginalizate" după deconspirarea legăturilor lor cu spionajul sovietic. Nici Patapievici junior nu face excepţie. Conform biografiei oficiale romanţate, tânărul Patapievici a fost descoperit şi apreciat de un fost troţkist, convertit la Europa Liberă, Virgil Ierunca, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, "Contrapunct". Nimeni nu ne lămureşte însă cum a ajuns, din cercetător la unul din institutele controlate de Securitate - Institutul pentru Studierea Semiconductorilor, din cadrul Întreprinderii de Cercetare şi Producţie Materiale Semiconductoare din Bucureşti - să scrie la "Contrapunct" şi la revista "22", a Grupului pentru Dialog Social, al cărui membru a devenit rapid, şi să devină ditamai "cercetătorul privat în istoria ideilor", după cum se autodescrie. Trecutul tatălui său, acelaşi cu al majorităţii membrilor GDS, spune tot. Deşi Vladimir Tismăneanu se scăpase că în copilărie se jucase cu micul Romi Patapievici pe străzile "cartierului roşu" - pe care azi vor să-l vopsească (tot) împreună, schimbându-i numele - în 1992, ajuns la Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, tânărul fizician nu ezita să-şi cosmetizeze trecutul pe placul celor doi. Dacă Tismăneanu se prezentase celor două "voci" ale Europei Libere drept "regalist", Patapievici alege - cu profesionalism, am putea spune - o altă biografie, care dă bine: fiu de deţinut politic. Monica Lovinescu, în Jurnal, 1990-1993, la pagina 291, îl prezintă astfel pe fizicianul ajuns la Paris cu o bursă de două luni (?!): "Descoperim un tânar (are 35 de ani şi pare cu vreo zece mai puţin) simplu, emoţionant şi emoţionat, aproape patetic, care ne vorbeşte de tatăl lui ieşind din închisoare şi nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferinţele prin care a trecut". Cum Patapievici fiul s-a născut în 1957, se poate presupune că îşi aducea aminte de momentul ieşirii tatălui din puşcărie pe când era copil, în anii 1964-65, când, după plecarea consilierilor URSS, regimul comunist a eliberat toţi deţinuţii politici închişi în perioada ocupaţiei sovietice, elitele intelectualităţii, ale preoţimii ortodoxe sau ţărănimii anticomuniste. Dramatic.
Peste ani, Patapievici îşi mai aminteşte nişte detalii, într-un editorial din "Evenimentul Zilei": "Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi". Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ştia că România va fi şi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înţeles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei Roşii, în urma ultimatumului din 1940. Experienţa aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: "Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi", spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune "fiul lupului paznic la oi".
Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Atunci, cum mai poate avea încredere în el lumea academică, opinia publică sau preşedintele de onoare al ICR, Traian Băsescu? Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al N.K.V.D., care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa.
Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.
Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale.
"Lead"-ul informaţiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: "Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naţionale a României".
Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.
Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română.
Diferenţele si inexactităţile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali.
Din l948 şi până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim "D. Pătraşcu", fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat.
Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acţiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi a unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).
Cariera în diversiune şi spionaj a lui D.P. a început la Cernăuţi, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca "agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru".
Într-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menţionează că a fost "suspectat şi persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic", fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în U.R.S.S.). Aşadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în U.R.S.S. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.
Perioada şederii în Ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în Poliţia Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic şi ale "fiului lupului", în episodul de mâine: Tradiţia trădării în familia Patapievici.


Reprodus din ziarul Curentul. Autor: Mihail Marin.

Niciun comentariu:

Mediafax