vineri, 19 februarie 2010

Garantia succesului?

Daca parafa unuia ca Vanghelie garanteaza in ochii lumii succesul unor alegeri politice, s-a demonstrat inca o data ca Romania e tara tuturor posibilitatilor.



joi, 18 februarie 2010

Rezultatele sondajului


Sigur ca sondajul din drepta blogului privitor la viitorul presedinte al PSD nu inseamna mai nimic, avand in vedere numarul mic de participanti, 78. Dar totusi, blogul acesta e citit de oameni din toate categoriile sociale(stiu asta intrucat am discutat cu foarte multi). Iar faptul ca Nastase conduce, urmat indeaproape de Diaconescu, denota ca lumea si-a pierdut increderea(care nu a fost foarte mare niciodata) in Mircea Geoana si in aptitudinile sale de a constitui o opozitie puternica si o alternativa la guvernarea Boc(Basescu). Sa speram ca proportiile se vor pastra la Congresul PSD, si sa nu mai auzim niciodata de acesti pokemoni politici numiti Geoana si Vanghelie.

Valeriu Gafencu. In Memoriam (+18 februarie 1952)

Rămas bun

Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul v-il ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.



Valeriu Gafencu si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata.

miercuri, 17 februarie 2010

Asta e echipa lui Geoana

Daca aveati indoieli, acesta este caracterul celui care-l manevreaza pe Geoana dupa voia sa. Cu multumiri si felicitari domnului Ciutacu pentru inregistrare!

PS. Oare Vanghelie a promovat in PSD tot vanzandu-si nevasta?


Asculta mai multe audio Politica

marți, 16 februarie 2010

Trandafiri ofiliti


Fara Iliescu, Nastase si oamenii din jurul lor, PSD-ul va deveni o formatiune politica injumatatita si incapabila de a mai urca in vreun sondaj. Nu imi pare rau de partid in sine, imi pare rau ca nu prea mai exista alternativa la partidul "prezidential" pentru votantii cinstiti ai acestei tari, imi pare rau pentru membrii de rand care nu au dreptul sa-si dea votul pentru presedintele viitor al partidului si trebuie sa suporte manevrele murdare ale baronilor manjiti cu banii comunitatilor. Ptiu, spurcata-i politica!

Update: Diaconescu si-a aratat slaba constitutie morala! De teama ca va pierde, prefera un loc in echipa lui Geoana. Altfel statea pe dreapta cativa ani. Mai mult, aici.

Boc împarte bani cu nemiluita


În timp ce PSD este în pragul unui război civil, iar PNL se ţine de glumiţe, Emil Boc se joacă la guvern cu jucăria favorită - Ordonanţele simple şi Ordonanţele de urgenţă. Cine are curiozitatea să citească Monitoarele Oficiale din ultimele 3 săptămâni poate constata foarte uşor cum se sifonează banul public în linişte. Evident că banii nu se dau aşa... cu găleata, ci într-un mod mai dichisit : - pe proiecte :))) şi surpriză sau nu, cel mai primitor de bani publici a fost ministrul Dezvoltării şi Turismului :)))

Continuare aici(pesurse.ro)

Poezie si cantec

Cantec soptit, de Zaharia Stancu

Odată am ucis o vrabie
Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o
Pe urmă o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat
În mână ţineam o bucată de pâine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plângi
Ce-ai omorât omorât rămâne

Mai târziu am crescut flăcăiandru
Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii
Demult nu mai merg la nici o-ngropare
Când soarele-apune
După nişte măguri
Şi răsare în flăcări din mare.



luni, 15 februarie 2010

PSD, vocatie a esecului?


Dezamagire si uimire, asta a produs decizia lui Adrian Nastase de a nu candida. Am discutat cu mai multi membri ai acestui partid care sunt consternati. Partidul a ramas pe mana prostanacului si a lui Vanghelie. Desi conduce in toate sondajele, Nastase si-a dat seama ca nu poate sa invinga masinaria pusa in miscare de acestia. "Am hotărât să nu mai candidez pentru că nu doresc să fiu un figurant într-un scenariu care este şi prost scris şi, după părerea mea, duce la nişte soluţii greşite", a spus Năstase.

Nu pot scapa de sentimentul ca marele castigator din toata tevatura asta este iarasi Basescu. Pacat ca multi din partid, care au accedat partidul in anumite nivele superioare nu au invatat nimic din lectia dura a anilor de stat pe dreapta. Falimentul PSD-ului se intrevede usor, dar aproape sigur. Asta in timp ce la Cotroceni se va bea din nou sampanie!

duminică, 14 februarie 2010

Predica a Pr. Visarion Iugulescu la Duminica izgonirii lui Adam din Rai



Fraţi creştini,
Iată-ne ajunşi în pragul marelui post: este ultima duminică care ne pregăteşte pentru nevoinţa postului, numită a izgonirii lui Adam şi a Evei din rai. Dar pentru ce ni se aminteşte tocmai astăzi de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca să ne arate nouă cât de rea este neînfrânarea de la mâncare şi ce urmări grozave are păcatul lăcomiei. Dar izgonirea lui Adam din rai mai are şi alt înţeles. Sfinţii noştri părinţi ne spun că, după ce au fost scoşi afară din rai, Adam şi Eva au plâns 40 de zile la poarta raiului cu multă căinţă, bătându-şi pieptul şi făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li se ierte păcatul şi să fie iarăşi primiţi înăuntru. Am auzit şi din cântările de la strană cum Adam se jeluia la poarta raiului şi cu lacrimi amare zicea: “Vai mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea raiului vai mie ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruieşti mie fericirea cea dintâi?!” De mâine intrăm în postul cel mare al sfintelor patimi. Departe, departe începe să se zărească Crucea răstignirii. Fiul lui Dumnezeu, Mieluşelul cel nevinovat, voieşte să se răstignească, din dragoste mare pentru salvarea noastră. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, îşi dezbracă astăzi podoabele şi veşmintele strălucitoare, îndemnând pe toţi fiii săi şi aducându-le aminte că au sosit zilele înfrânării, ale înnoirii sufleteşti ale pocăinţei, aşa cum strigă proorocul Ioil: “Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi cu tânguiri!”  Pe la sfintele mănăstiri, în aceste zile se cântă o duioasă şi mişcătoare cântare, numită “La râul Babilonului!” Este vorba de psalmul 137. Acest psalm aminteşte poporului evreu de soarta zbuciumată a trecutului său până în zilele noastre. Acesta, din cauza neascultării de poruncile Domnului, a fost luat şi dus în grea robie între neamuri păgâne. Două au fost robiile cele mai principale: robia din Egipt, care a durat 430 de ani, şi robia din Babilon, care a ţinut 70 ani. Acolo au suferit mult, căci împăratul Nabucodonosor îi silea să se închine idolilor, îi punea la munci grele, iar cei care nu se supuneau erau aruncaţi în cuptoare aprinse cu foc, aşa cum s-a întâmplat cu cei trei tineri Anania, Azarie şi Misail, sau cu marele prooroc Daniil, care a fost aruncat într-o groapă cu lei. În acest timp de grea prigoană, bieţii oameni îmbătrâneau aşteptând să-i scoată cineva, dar nimeni nu i-a scos din mâna cea tare a tiranului împărat. Chinuiţi de dorul patriei lor, de cetatea Ierusalimului, de frumuseţile Sionului unde era zidită biserica Domnului Savaot, poporul evreu se aduna pe malul unui râu care era hotarul imperiului păgân şi acolo plângea cu lacrimi nemângâiate, după ţara în care s-a născut şi după slava Ierusalimului pierdut. Atât de întristaţi erau evreii, încât nimeni nu-i putea mângâia şi opri din suspinul lor. Uneori se apropiau de ei boierii Babilonului acolo unde plângeau şi-i rugau să le cânte din cântările Sionului, aşa cum cântau ei în ţara lor. Cuprinşi de multă întristare, răspundeau cu toţii într-un glas: “Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. 70 de ani şi-au amestecat lacrimile cu apele Babilonului, iar oasele le-au rămas în pământ străin pentru că mult supăraseră pe Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat înainte de venirea Domnului Isus Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria, din neamul lor, ca să-i mântuiască pe ei şi întreg neamul omenesc, fiindcă El era Mesia cel aşteptat de proorocii lor. Dar ei n-au vrut să-L recunoască. De aceea mai târziu, după ce au răstignit şi pe Fiul lui Dumnezeu, omorând mai întâi o mulţime de prooroci, au păţit-o şi mai rău, căci armata romană i-a trecut prin foc şi sabie şi i-a împrăştiat pe tot pământul făcându-i sclavii popoarelor. După aproape 2000 de ani, unii dintre ei au rămas tot în rătăcirea lor, căci şi astăzi aşteaptă pe Mesia ca să-i izbăvească şi să-i adune pe toţi la un loc. La Ierusalim au ei un zid care a mai rămas din vechile ruine, unde se adună şi astăzi când şi când şi plâng ca la râul Babilonului; acolo suspină, se tânguiesc, cerând de la Dumnezeu pe Mesia şi izbăvirea lor. După atâta timp şi după ce atâţia fraţi ai lor au cunoscut pe Domnul Hristos şi s-au trezit, ei refuză mereu pe Fiul lui Dumnezeu; căci bine le-a spus Domnul Hristos în faţă: “Mă veţi căuta voi şi nu mă veţi mai găsi căci unde mă duc Eu voi nu puteţi veni! ” Dar să-i lăsăm pe ei în pribegia şi necredinţa lor şi să ne întoarcem la neamul nostru creştinesc, căci acesta este poporul cel ales de Dumnezeu prin Fiul Său Isus Hristos, în al cărui nume ne-am botezat, ne-am pecetluit cu botezul Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cei botezaţi, toţi creştinii de pe întregul pământ sunt poporul cel ales al lui Dumnezeu. Acesta este noul Israel. Noi aici însă, suntem cu toţii în ţară străină pe pământul acesta. Aici am căzut robi în fel de fel de păcate şi ne frământă mulţime de griji şi gânduri rele. Vrăjmaşul sufletelor noastre – diavolul – ne-a înstrăinat de Dumnezeu, ne-a îndepărtat de biserică şi rugăciune, de post şi spovedanie. De aceea suntem chinuiţi cu tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti; căci o mulţime de creştini a ajuns să-şi lepede credinţa pentru cine ştie ce nimicuri. Alţii au trecut la sectanţi, iar alţii insultă cu ură şi duşmănie pe Dumnezeu, pe Fiul Său Isus Hristos, pe Maica Lui, Biserica, Crucea şi icoanele, înjurând cu ură infernală. Unii se dau necuratului în orice moment pentru lucruri de nimic. Alţii trăiesc numai în judecăţi cu o ură înverşunată, iar alţii se pândesc şi se urmăresc ca fiarele prin junglă. Şi aşa, creştinii noştri înoată în mocirla tuturor păcatelor, căci foarte bine ne asemănăm şi noi cu poporul evreu care a fost luat în robia Babilonului din cauza mulţimii păcatelor şi îndepărtării de Dumnezeu. De aceea, fraţi creştini, să ne aducem aminte că aici pe pământ nu suntem decât călători, că avem un scurt popas de făcut, în timpul celor câţiva ani de zile pe care îi trăim aici. Noi însă trebuie să căutăm mereu împărăţia cerurilor, dreptatea lui Dumnezeu, veşnica fericire a sufletului, grădina raiului cea pierdută de strămoşii noştri. Biserica ne cheamă astăzi să ne facă cunoscut ce să facem ca să ajungem în acea ţară minunată. În primul rând, să nu mai ascultăm de satana care ne ispiteşte şi ne atrage în cursele pierzării. Să păşim apoi peste râul Babilonului, adică peste obiceiul cel vechi al păcatului şi peste toate fărădelegile care curg ca un râu înspumegat pe pământ, care să înece toată lumea. Acest râu al fărădelegilor îl formează toate plăcerile amăgitoare ale lumii, care au puterea şi vraja satanică a ne robi lui Faraon – diavolul. Dacă reuşim să trecem peste acest râu blestemat al plăcerilor lumeşti, să fugim cât mai departe de ţara păcatelor şi de hotarul ei, ca să ne simţim cât mai în siguranţă. Drumul spre această ţară ni l-a arătat însuşi Domnul Hristos căci El a zis: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”. Prin sfânta Biserică păşim cu încredere şi curaj după Domnul vieţii noastre. În drumul nostru întâmpinăm desigur multe obstacole; diavolul, care este tatăl minciunii, ne iese înainte şi începe să ne înfăţişeze viaţa într-o altă formă. El vorbeşte prin gura lumii, care şi-a făcut o mulţime de crezuri despre viaţă. Cum ai început să mergi mai des la biserică, îi şi ridică diavolul pe unii împotriva ta şi îi auzi zicând, chiar pe unii din casă cu tine, că doar ce păcate mari ai făcut de te duci mereu a biserică, doar n-ai omorât pe nimeni, că la biserică merg numai păcătoşii, ce vrei, să te faci călugăr? Asemenea şi alte vorbe le spune diavolul prin gura lumii. În ziua de astăzi, cine nu ştie să desfrâneze, să se îmbete, să joace şi să cânte diavolului, să stea numai prin restaurante şi localuri de petrecere, acela este socotit prost, un om care trăieşte degeaba sau, mai bine zis, un om pierdut, care nu ştie să petreacă. Lumea zice chiar că acel om nu este nici creştin ortodox, ci e un sectant. Cum te-ai lăsat de păcate, nu mai eşti creştin ortodox, eşti sectant, aşa învaţă diavolul pe lume. De aceea calea aceasta a lui Dumnezeu este vorbită de rău. Pe omul care apucă să meargă drept pe ea, cu credinţă, cu nădejde şi dragoste, pe acela, în lumea acesta, îl aşteaptă crucea şi suferinţa, Golgota, ca pe Mântuitorul care ne-a învăţat s-o urmăm. De aceea Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne lămurească cu privire la rostul şi foloasele postului. Noi, conducătorii sufleteşti ai poporului în această zi, trebuie să facem lucrul comandanţilor de oştire înaintea luptelor, să vorbim şi să arătăm însemnătatea luptei ce se va da. Să lămurim cugetele, să întărim inimile şi să arătăm şi roadele biruinţei. Multă lume nu ştie ce însemnătate are postul. Spun unii că ar fi poruncă pusă de preoţi şi nu face parte din poruncile lui Dumnezeu, că de aceea a spus Domnul Hristos: “că nu spurcă ce intră în gură, ci ce iese din gură” (pe aceasta o ştiu toţi). Dar observăm chiar din Sfânta Evanghelie de astăzi, că Mântuitorul n-a desfiinţat postul, n-a spus să nu mai postească nimeni, ci a arătat cum trebuie ţinut postul şi care este adevăratul post plăcut lui Dumnezeu. Vedem că însuşi Mântuitorul a postit 40 de zile în pustia Carantaniei, unde a fost ispitit de diavol. Altădată, Domnul Hristos laudă postul şi arată şi puterea lui când spune ucenicilor că unele soiuri de draci nu se pot scoate decât cu post şi rugăciune. De aceea sfinţii părinţi zic că postul este poarta iar epitrahilul este uşa mântuirii; adică prin poarta aceasta strâmtă de care vorbeşte Mântuitorul vor intra virtuţile sfinte în sufletul şi trupul omului, îmblânzindu-le şi sfinţindu-le. De altfel, atâţia sfinţi prooroci şi mărturisitori prin post şi rugăciune au dobândit mari binefaceri de la Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că atât de bătrână este porunca postului încât ea este de o vârstă cu omul. Înainte de orice altă poruncă, Dumnezeu i-a poruncit lui Adam în rai să postească, adică să nu mănânce din pomul oprit, acela al cunoştinţei binelui şi răului. Adam şi Eva, cât au păzit porunca, au moştenit raiul, iar când au mâncat, au pierdut raiul şi veselia de acolo. Prin căderea acestei porunci s-a prefăcut veselia în lacrimi, mintea s-a îngroşat, trupul a murit şi toată natura s-a răsculat împotriva omului, căci a intrat moartea. Dumnezeu a creat trei feluri de fiinţe desăvârşite care au diferite vieţi, potrivit diferitelor însuşiri ale naturii lor; adică: îngerul, omul şi animalul. Îngerul este o fiinţă cu totul duhovnicească. Animalul este o fiinţă cu totul materială, nu are suflet, viaţa lui e cu totul trupească. Omul este o fiinţă compusă dintr-o substanţă duhovnicească şi alta trupească, din trup şi suflet. Când omul trăieşte după trup, degenerează din nobleţea sa şi cade în condiţia animalului, aşa cum observăm în lume la mulţi oameni, care în zadar se numesc oameni, deoarece se tăvăleşte în noroi ca porcii, din cauza beţiei, sau urlă precum câinii, trăind în desfrânări. Iată oameni căzuţi în rândul animalelor sau, mai rău, că nu vezi un câine beat sau un porc. Când omul trăieşte după duh, după suflet, el îşi menţine demnitatea şi se înalţă la starea unui înger. Când omul urmează voia trupului, ascultând de poftele lui şi îndeplinind toate plăcerile, se zice că trăieşte ca un animal. Adevărul este că viaţa curată şi nevinovată, pe care Dumnezeu o cere de la creştini în timpul postului, constă în abţinerea de la păcate, precum şi în abţinerea de la carne şi celelalte bucate de dulce. Acesta este postul cel adevărat, să postească şi trupul, şi sufletul. Abţinerea de la păcat este postul sufletului, iar abţinerea de la bucate este postul trupului. Postul trupesc nu trebuie despărţit de cel duhovnicesc, adică, dacă omul posteşte la mâncare dar în schimb înjură, dă răului şi alte păcate, un astfel de post e ca un trup fără suflet. Deci abţinerea de la păcate este sufletul postului care-i dă tot meritul şi desăvârşirea. De aceea Domnul Hristos a mustrat pe fariseii cei ipocriţi care posteau până li se usca gura şi îşi posmogeau feţele de slăbiciune, dar în schimb erau plini de mândrie, de îngâmfare, slavă deşartă şi tot felul de păcate. Adevăratul post este ca să ne abţinem de la tot felul de patimi, de vicii rele. Căci la ce ne serveşte să nu mâncăm carne, dacă osândim pe fratele nostru, vorbindu-l de rău, duşmănindu-l şi pârându-l. La ce ne foloseşte să nu bem vin, dacă vărsăm sângele fraţilor noştri. Ce ne foloseşte dacă vom mânca numai seara, iar toată ziua am petrecut-o pe la spectacole, la filme, în procese, pe la tribunale şi în tot felul de păcate rele. Trebuie să ştim că şi sufletul şi trupul au o hrană şi un post al lor. Trupul are postul lui oprindu-l de la unele bucate, iar sufletul raţional, substanţa duhovnicească, are hrana potrivită cu natura sa. Această hrană este cuvântul lui Dumnezeu: rugăciunile, citirea psaltirii, cântarea sfântă religioasă. Omul nu trăieşte numai ca animalul, mâncând şi bând; el cugetă, iubeşte, se roagă, gândeşte. Ceea ce hrăneşte cugetul lui, iubirea lui, este Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea şi Mântuitorul când a fost ispitit de satana în pustie şi i-a zis să facă pietrele pâini, Domnul Hristos i-a răspuns: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!” Iată deci care este secretul mântuitor al sufletului şi al trupului. Pentru aceasta cei mai mulţi din creştinii noştri la fel ca şi fariseii de care pomeni Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi, se abţin de la mâncăruri, ba unii nu mănâncă zile întregi, în schimb în loc să se hrănească cu Cuvântul lui Dumnezeu întărindu-se, să prindă aripi şi să se ridice mai sus de cele pământeşti, ei se hrănesc cu lucrurile diavolului, cu minciuni, cu vorbiri deşarte, cu povestiri, spun fel de fel de glume, stau numai cu ochii în televizor ascultând tot felul de cântări lumeşti şi programe imorale, cu bârfirea pe limbă crezând că-i poate mântui numai abţinerea de la păcate. Greşeală mare este aceasta. Sfinţii noştri părinţi aseamănă postul cu o scară cu 40 de trepte. O scară ce urcă pe om prin înfrânare, de la pământ la cer. La ospăţul cel de jos al scării stă săracul Adam, omul – noi – iar de la cel de sus priveşte Domnul Isus Hristos spre noi. Jos plângem noi cu strămoşul Adam şi cu Eva, noi toţi păcătoşii iar sus aşteaptă Milostivul Dumnezeu şi priveşte să vadă lupta noastră, lucrarea noastră, dragostea noastră, cum urcăm noi pe aceste scări, pe aceste trepte ale postului. Fiecare dintre aceste trepte ale scării reprezintă o zi. În aceste 40 de zile ale sfântului post să nu fie una să o petrecem fără de folos. Într-o zi fă milostenie, într-o zi fă pace între cei ce se duşmănesc, într-o zi deschide ochii sufletului unui necredincios, în altă zi însoţeşte un mort la groapă în altă zi scrie ceva de mână, o rugăciune, o cântare sfântă, o învăţătură sfântă, şi împarte cu cel neştiutor tot felul de fapte bune, împreună cu postul, cu rugăciunea şi cu smerenia. Şi aşa să urcăm zi de zi pe scara aceasta până acolo sus la Stăpânul nostru, unde ne vom bucura de milostivirea lui Dumnezeu. Dar să ştiţi că postul are cei mai mulţi duşmani, mai mulţi decât celelalte fapte bune. De aceea el e socotit de lume şi chiar de unii creştini ca ceva învechit şi fără de folos. Cel puţin sectanţii care s-au despărţit de Biserică nu respectă postul deloc. Trei sunt principalii duşmani ai postului: diavolul, lumea şi trupul. Diavolul ne şopteşte ca şi lui Adam: “Omule, postul nu este o poruncă, te poţi mântui şi fără post, căci nu spurcă ce intră în gură, n-a zis oare Hristos aşa!?”. Al doilea duşman este lumea care ne amăgeşte zicând: “Nu mai posti, femeie, că te faci de râs, cine mai posteşte azi, fii serioasă, nu te mai lua după babe!”. Trupul e al treilea duşman. Auzind că este vorba de post începe dinainte să se întristeze, să se mânie asupra noastră zicând: “O, cât o să mă chinuieşti cu bucate de acestea sărăcăcioase, nu vezi că sunt bolnav, faţa mi se îngălbeneşte şi nu mai pot. Doar sunt tânăr acum, am eu vreme să postesc mai la bătrâneţe!”. Iată, aşa se lasă creştinii biruiţi de aceste ispite de la cei trei duşmani: trupul, lumea şi diavolul. Mai ales dacă stăm şi ne gândim câţi nu au de întâmpinat greutăţi şi batjocuri din cauza postului de la mulţi, în multe locuri. Sfinţii cei mai iscusiţi ne spun că în trei rânduri ispiteşte diavolul pe om; înainte de a face binele, în timpul săvârşirii lui şi după ce a făcut binele. Întâi diavolul se trudeşte în multe chipuri să nu reuşim să facem fapta bună. Dacă totuşi începem să o facem, el ne întinde curse, ca să facem rău acea faptă bună, sau amestecată cu răul şi dacă totuşi am împlinit făcând fapta bună aşa cum o cere Dumnezeu, diavolul caută să ne arunce în păcatul mândriei şi aşa să pierdem tot ce am lucrat, cum am auzit în Sfânta Evanghelie de astăzi că acei farisei făţarnici, care posteau de ochii lumii, şi-au luat plata cuvenită lor. Mai găsim unele persoane şi între creştini care ajunează câte o vineri până seara, apoi vin la biserică cerând anafură în gura mare, că ei au ajunat până atunci, să ştie toată lumea. Unele persoane chiar nu mai ţin seama nici de rânduiala Bisericii, că poate în vinerea aceea a fost dezlegare în calendar, fiind harţi şi nu trebuia să ajuneze. Ele se apucă să postească şi când nu trebuie, să ajuneze sâmbăta şi duminica, şi Cartea Sfântă, sfinţii părinţi spun că acei care ajunează sâmbăta şi duminica să se afurisească, căzând sub blestem. Iată de ce trebuie să ştiţi că sunt unii creştini care se iau după babe fără credinţă şi zic că postesc postul Maicii Domnului, iar aceasta constă în a posti câte o zi din săptămână, adică a ajuna chiar sâmbăta şi duminica. Încă o dată precizăm că sâmbăta şi duminica nu este voie să se ajuneze; nu cunoaştem decât o singură zi de ajunare a sâmbetei, Sâmbăta cea mare, în postul Paştelui, când Domnul Hristos este îngropat, aşa cum ţinem rânduiala noi creştinii. Mulţi creştini fac ajunări, citesc psaltirea şi multe fapte bune, iar diavolul vine şi el cu mândria să i-o aşeze în cap. Se apucă astfel ca fariseul să se laude , că dau zeciuială, că postesc de două ori pe săptămână, aşa ca să ştie toată lumea. Astfel sunt mulţi creştini şi chiar oameni bătrâni care se laudă la alţii. Aceştia îşi iau plata pentru laudele lor aici pe pământ fiindcă s-au mândrit cu ele. Trebuie să ţinem seama că după sfânta pravilă, după canoane şi după învăţăturile sfinţilor părinţi, postul nu este pentru toţi la fel: vorbim desigur despre postul de bucate, căci în ceea ce priveşte postul duhovnicesc – oprirea de la păcate şi fapte rele – acesta este pentru toţi la fel. Vedem că nici sfinţii părinţi n-au ţinut postul la fel, unii puteau mai mult, alţii mai puţin. Postul de bucate poate fi îndulcit pentru cei care sunt bolnavi de anumite boli mai grave, nu de orice boală, cum au luat-o unii, că dacă te doare puţin capul când posteşti te descurajezi imediat şi te apuci să mănânci că nu poţi. Numai acei care suferă de plămâni, de ficat, de stomac, de anemie, operaţii, diabet şi unde se cere regim special, numai pentru aceştia mâncarea este o doctorie, dar şi aceasta cu dezlegarea duhovnicului. În acest caz pot să mănânce mâncărurile care le priesc; dar şi aceştia, aşa cum am spus, după ce fac dezlegare, după ce se spovedesc, după ce se împărtăşesc şi în timpul acesta să pună dragoste mare şi fierbinte pentru Domnul. Aceştia să ţină şi ei cât pot şi în schimb să se păzească de faptele cele rele şi să înmulţească faptele cele bune. Ceilalţi care au stomacul sănătos şi n-au suferinţele pe care le-aţi auzit, n-au nici o îndreptăţire ca să nu postească. Trebuie să ţinem seama că dacă e vorba de post, postul este un canon şi dacă vrem să facem pocăinţă cu adevărat, să arătăm şi noi Domnului Hristos că-L iubim şi ne pocăim, ne chinuim cu ceva, suferim şi simţim ceva. Altfel nu este pocăinţă aşa cum ar trebui. Să ne gândim câtă suferinţă au provocat Domnului cuiele şi suliţa pe care le-a răbdat. Cei care vor mânca legume vor trage cele mai mari foloase sufleteşti şi trupeşti, căci postul nu omoară pe nimeni. Din contră, să ştiţi că toate bolile au ieşit în lume din cauza nepostirii şi a îmbuibării. Mâncarea uşoară prelungeşte viaţa omului. Omul cumpătat trăieşte mult. Citim în vieţile sfinţilor că pustnicii, care trăiau cu verdeţuri şi cu mâncare săracă, au avut o viaţă lungă. Aşa de pildă sfântul Pavel Ieremitul a trăit 113 ani, sfântul Antonie cel Mare a trăit 105 ani, sfântul Arsenie cel Mare, 120 de ani, sfântul Teodor, 105 ani, sfântul Ioan Tăcutul, 104 ani ,sfântul Macarie a trăit 100 de ani şi exemplele ar putea continua. Iată o dovadă vie că a posti şi a ne înfrâna şi a trăi în cumpătare nu ne păgubeşte nici trupeşte, nici sufleteşte. Când e vorba să se facă dezlegare la cei bolnavi, să nu se înţeleagă că desfiinţăm postul ci să ne aducem aminte că boala, suferinţa pe care o poartă de ani de zile unii este tot un fel de post. Mulţi o duc cu această suferinţă până la moarte. Să nu înţelegem postul greşit, păzirea postului, şi să facem cum a făcut o creştină fără înţelepciune. Aceasta din cauza unor medicamente îşi otrăvise o fetiţă de 6 anişori. Doctorul i-a spus să-i dea lapte şi imediat îşi va reveni. Dar femeia, prea fixă în ideile ei despre sfântul post, n-a vrut să-i dea lapte copilului pentru că era într-o vineri, şi copilaşul a murit chinuindu-se în braţele ei. Iată neînţelepciune. Să fim înţelepţi cum ne învaţă Sfânta Biserică, să avem înţelepciune, că de aceea au lăsat sfinţii părinţi în Biserică, cuvântul acesta care se zice prin gura preotului: “Să luăm aminte, cu înţelepciune!”. Să nu o luăm după capul nostru şi după învăţături străine. Să ştim cu toţii că sunt patru posturi pe an, apoi miercurile şi vinerile aşa cum scrie în calendar şi trei ajunări: ajunul Crăciunului, ajunul Bobotezei şi ajunul din Vinerea Patimilor, precum şi a doua zi, sâmbătă dacă doreşte cineva. Mai avem apoi zile de întristare, dar nu cu ajun, mâncându-se de post în orice zi ar cădea la “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” – 29 august – şi “Înălţarea Sfintei Cruci” – 14 septembrie . Mai departe ne aminteşte Sfânta Evanghelie de astăzi, zicându-ne: “Să nu ne adunăm comori pe pământ, unde le strică şi le fură hoţii, ci să ne adunăm comori în ceruri , unde nu se strică şi nimeni nu le poate fura; căci unde este comoara noastră, acolo va fi şi inima noastră”. Ne face atenţi că în acest timp al postului, avem fericita ocazie să ne îmbogăţim cât mai mult, să ne facem comori în împărăţia cerului. Comoara din cer pe care o putem face de aici de pe pământ în timpul postului, constă din tot felul de fapte bune: osteneli, metanii, închinăciuni, citirea psaltirii, ajunări şi post, milostenii, cercetarea bolnavilor, îngroparea morţilor care nu au pe nimeni, împărţirea la oamenii săraci duhovniceşte, cele ce sunt de trebuinţă, să dai de pomană o icoană, o candelă, o cărticică de rugăciuni; iar pe cei lipsiţi de cele trebuincioase trupului, să-i ajutăm cu cele necesare: lemne de foc, hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte şi de toate. Să luăm aminte, trebuie bine căutaţi cei care merită ajutor. Nu mai daţi nici un ban la cei care vă ies în cale pe la poarta bisericii şi se strecoară şi prin biserică căci aceştia care o fac pe nenorociţii au poate mai mult decât dumneavoastră care munciţi din greu să vă câştigaţi existenţa. Tot ceea ce faceţi bun cu sfântă osteneală, să faceţi cu sufletul zâmbind de bucurie şi cu multă flacără de credinţă şi dragoste în numele Scumpului nostru Mântuitor Isus Hristos, care s-a jertfit pentru noi. Să ne grăbim să facem cât mai mult căci viaţa noastră trece ca norii pe cer. Zilele alunecă grăbite ca frunzele pe apă, iar noi ne apropiem de amurgul serii, de mormânt, de unde nu ne mai întoarcem niciodată. Să nu uităm că poate mâine va suna trâmbiţa să ne adune pentru judecată. Să nu uităm că Domnul Hristos ne-a răscumpărat cu Scump Sângele Său. Să ne întoarcem acasă, să ne întoarcem la biserica lui Hristos ca fiul rătăcit prin pocăinţă şi rugăciuni, căci aici pe pământ suntem doar în treacăt. Sculaţi-vă să mergem la Hristos! Preoţii aşteaptă în pragul bisericilor, clopotele sună să ne scoale din somn şi să venim în casa lui Dumnezeu. Necazurile, urgiile ne vorbesc despre Dumnezeu şi ne spun să ne întoarcem înapoi la calea mântuirii şi a adevărului veşnic; căci, iată, vine noaptea, vine moartea şi nu se mai poate face nimic. În Abibisinia este un oraş numit Harar, foarte vechi întemeiat. Viaţa acestui oraş e paşnică şi simplă. În zorii zilei şiruri lungi de locuitori ies pe cele cinci porţi mânând cirezi de vite spre păşunile de pe dealuri şi se înapoiază seara încărcaţi cu câte ceva; unii cu cereale, alţii cu lemne sau nutreţ. Dar la asfinţitul soarelui când se închid porţile, portarul strigă cu glas de răsună văile: “Saile! – grăbiţi-vă se închide poarta!” – La puţin timp după această strigare poarta se închide. Cei rămaşi afară trebuie să aştepte până dimineaţa, dacă vor mai ajunge această dimineaţă, deoarece noaptea umblă tâlharii şi fiarele sălbatice şi cei mai mulţi rămaşi afară sunt aflaţi morţi. Aşa e şi cu mântuirea noastră. Mântuitorul Hristos zice: “Intraţi pe poarta cea strâmtă care duce la viaţă – postul şi toate virtuţile”. Intrarea aceasta trebuie să o facem până nu vine noaptea. Ziua este pe sfârşite, nori negri încep să apară pe cerul mântuirii, fiare sălbatice îngrozitoare se vor năpusti asupra celor ce n-au vrut să vină să intre în cetatea cea salvatoare. Întunericul se lasă din ce în ce mai greu şi va veni vremea când toţi cei ce n-au vrut să audă strigătul de salvare vor rămâne afară în primejdia pierzării veşnice. Vor rămâne cu ucigaşii, cu vrăjitorii, cu mincinoşii, cu fiarele apocaliptice şi închinătorii la idoli. Atunci vor striga disperaţi şi ei, vor bate în zadar la porţile bisericilor dar va fi prea târziu, prea târziu. Domnul Hristos, în Evanghelia de astăzi, chiar de la începutul ei ne pune o condiţie foarte importantă: “Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru va ierta greşalele voastre. Dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre”. Să nu ne înşelăm, că orice faptă bună am face nu primim iertare dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit. Suntem datori să cerem iertare la cei cărora le-am greşit, sau ne-au greşit; făcând noi gestul acesta frumos, smerit şi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui, chiar dacă el nu vrea să ne ierte, să-l iertăm noi din toată inima şi atunci vom primi iertare de la Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai principal din Evanghelia de astăzi care ne va da valoare la toate celelalte fapte pe care le vom face.

Rugăciune
Tatăl nostru cel din ceruri, iartă-ne nouă greşalele noastre, căci şi noi iertăm din toată inima pe greşiţii noştri. Întoarce-ne la Tine pe căile Tale cele sfinte. Ajută-ne cu Harul Tău, să punem început bun din clipa aceasta a vieţuirii noastre, să ne putem lăsa de toate obiceiurile cele rele, de vorbele cele proaste, ca să- Ţi urmăm Ţie în toate zilele vieţii noastre, Doamne.
Iar atunci când vei veni pe norii cerului, să ne duci şi pe noi din Babilonul fărădelegilor, în Ţara Ta cea Sfântă, Noul Ierusalim, raiul pe care l-au pierdut Adam şi Eva, fericirea cea veşnică, ca unde eşti Tu Împărat, acolo să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin


Mediafax