sâmbătă, 24 septembrie 2011

Pescuirea minunata

Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

Ev. Luca 5, 1-11

O noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta peşte, că nu puteau să-l scoată şi li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care ajută Dumnezeu.

Atâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. In privinţa moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: „Fără de Mine nimic nu veţi putea face“, a grăit Domnul. Şi această lege lucrează în oricine.

Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar dacă-l iei şi-l guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.

Sf. Teofan Zavoratul

sursa

vineri, 23 septembrie 2011

Angela merge mai departe

Astăzi am văzut cum mai multe posturi de televiziune deplang situatia in care a ajuns Angela Similea ca urmare a folosirii defectuoase a unui credit de 700 000 de euro pe care Victor Surdu, sotul ei decedat,  l-a contractat acum vreo 5 ani. Este de plans si nu prea.

Oare cati dintre cetătenii onesti ai Romaniei sau chiar comercianti au reusit să primească din partea unei banci asa o sumă? Cati au reusit să primească măcar 7000? Să fim seriosi. Victor Surdu avea un statut care ii deschidea usi, usi care niciodată nu se vor descuia in fata unui simplu cetatean. Era un "ciocoi", vorba lui ziaristului Banciu. Un ciocoi care si-a cladit avere din nimic, un profitor al regimului talhar de dupa '89. Si de statutul ăsta a profitat si Angela Similea. Au dus o existenta idilică, sperand intr-un "tun" care să-i redreseze financiar, cum fac majoritatea miliardarilor de carton.

Nu. nu o plang pe Angela Similea. Averea pe care o pierde nu era muncită, nu era trudită nici de ea, nici de Surdu. Iar daca a pierdut-o cel mai probabil ca nu o merita. Si să nu uitam un alt aspect. In timp ce o gramadă de romani isi pierd casele pentru un credit infinit mai mic si nu mai au nici o perspectivă, Angela Similea are un atú, talentul ei. Oricand sustine un recital si mai manancă doua-trei luni!

marți, 20 septembrie 2011

Salvati aurul Romaniei! Se poate!

Toate marile partide politice din Romania au cazut de acord sa vanda pe nimic aurul tarii. Toate vor sa cedeze aurul muntilor Apuseni. Sigur, fac exceptie cateva voci care nu prea conteaza. In mijloacele mass-media se face o publicitate agresiva in care se arata ce bine vor trai romanii dupa aia. Va curge miere, lapte si aur!

In acest timp, guvernul Venezuelei a naţionalizat "explorarea şi exportul aurului", stabilind la 13% redevenţele pentru extracţie şi interzicând exportul, conform AFP via Money.ro. Venezuela continua reformele care au dus la cresterea bunastarii poporului. Continua sa arate lumii ca statul trebuie sa lucreze pentru cetatenii proprii si nu pentru institutiile nesimtite ale Noii Ordini Mondiale. Se poate!

duminică, 18 septembrie 2011

Luarea crucii si urmarea lui Hristos

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos:

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:

Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.

Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?

Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.

Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.

Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.

„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine…”.

Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.

Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.

Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.

Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.

Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.

Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.

Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.

Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!

Mitropolitul Augustin de Florina 


sursa

Mediafax