In ciuda aparentelor, Hristos Se naste si astazi intr-o lume in mare parte la fel de indiferenta fata de El ca si cea a Israelului de acum 2000 si ceva de ani. Nasterea Sa lasa inimile celor mai multi oameni de pe fata pamantului, ba chiar a multora dintre cei botezati si imbisericiti, mai reci decat pestera care L-a gazduit. Daca incercam o privire mai profunda, vom observa ca cei mai multi dintre noi (si nu vorbesc acum de copii) nu-L asteptam pe Hristos. Am asteptat si asteptam “Craciunul”, dar nu pe Hristos! Am asteptat zilele libere, veselia specifica, voluptatea cumparaturilor, masa bogata, cadourile, atmosfera “feerica”, prilejurile de a petrece, de a ne distra… Am asteptat Craciunul ca sa ne bucuram mai curand fara Hristos, dar in ziua… lui Hristos. I-am rapit, I-am confiscat Darul, L-am ucis ca sa ne folosim linistit, liberi si dupa pofta noastra de acest Dar. Asa cum, de altfel, facem cu lumea intreaga, de El creata, pe care o credem a noastra, cu vietile noastre, de El daruite si de El rascumparate cu scump Sangele Sau, pe care iarasi le traim… pentru noi si ca si cum noi am fi stapanii, iar nu Dumnezeu…
Unde e Hristos in toata zarva petrecerilor si a meselor festive de acum? Unde e Hristos in multimea programelor TV murdare, la care toti privesc obligatoriu si “cu religiozitate“, a emisiunilor cu aceleasi muzici lumesti si dracesti, cu aceleasi discutii stupide, cu acelasi strat gros de sclipici al superficialitatii si trivialitatii, cu aceleasi glume proaste si cu aceleasi hahaieli grosolane, cu aceiasi nuri femeiesti expusi nerusinat ca si in toate celelalte zile ale anului, dar… acum si mai dihai, ca deh, “e sarbatoare“…
Vezi tot articolul, de mare actualitate, preluat de pe Razboi intru Cuvant.
Un comentariu:
,,Stăm iarăşi în preajma Crăciunului.
Şi ne întrebăm, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie să fi făcut noi pentru a putea zice azi că de Crăciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din ăst an şi prin isprăvile gastronomice de care ne pregătim, ci şi printr-o orânduire nouă a sufletului, a adevăratei noastre vieţi?
Iar răspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor şi legilor respectate, un examen tehnic asupra conformării la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei creştine: ai furat, ai nedreptăţit, ai respectat poruncile în ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi întrebaţi dacă a fost ceva viu sufleteşte în noi, vom fi întrebaţi ce disoluţii sufleteşti adânci s-au întâmplat în noi şi ce reconstrucţii interioare pe un alt plan, de jertfă şi prefacere vie. Căci simpla conformare oarecum contractuală faţă de porunci, simpla atitudine aparent corectă, dar lipsită de prefacerea vie interioară, nu poate apropia pe om de Cer şi de mântuire.
Nu ştiu ce vor zice teologii, despre a căror ştiinţă n-am multă cunoştinţă, dar măsura învierii noastre interioare, măsura creştinătăţii noastre vii, eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste şi cu elan consimţite, fără gând la respectarea formală a nu ştiu căror regulamente bilaterale dintre noi şi Dumnezeu.
Jertfa aceea care e deslănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc. Această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformându-ne într-o rană vie («de soare şi sânge» cum ar zice Radu Gyr) ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic în sufletul nostru. Şi devenim astfel vii sufleteşte, mai vii, mai creştini. Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre.'' ION MOTA (Vezi pe larg: http://www.esnips.com/web/bibliotecaonline )
Trimiteți un comentariu