„Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate iţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”. Marcu 2:1-12
Ne aflăm la începutul vieţii publice a Mântuitorului. El a împlinit deja nenumărate vindecări şi a dezlegat mulţi îndrăciţi, ceea ce trezeşte admiraţia mulţimilor, care aleargă la El din toate părţile. După Sfântul Evanghelist Matei, acest episod se petrece la întoarcerea din ţinutul Gadarenilor (cf. Evanghelia din a 19-a duminică după Rusalii) .
Iisus se întoarce acasă, în Capernaum, acolo unde locuieşte, probabil împreună cu mai mulţi ucenici (sau cu toţi). Casa se umple de oamenii care vin să-L asculte sau doar să-L vadă, pentru că faima Lui s-a răspândit foarte repede. Nimeni în Israel sau în lumea întreagă nu făcuse vreodată ce făcuse El, nici nu spusese ce spusese El. Mulţimi vin din toată Galileea, din Iudeea şi din Ierusalim. Sunt acolo "fariseii şi cărturarii " (Sf Luca), cu alte cuvinte învăţătorii Legii, teologii.
În faţa Lui este adus un slăbănog, întins pe un pat purtat de patru bărbaţi. Paralizia este, ca şi lepra, unul dintre marile simboluri ale căderii omului, ale păcatului: omul căzut şi-a pierdut libertatea (autonomia) şi putinţa de a făptui, adică de a crea, însuşiri care sunt oglindirea lui Dumnezeu; este rob păcatului, rob lui însuşi, rob demonilor : este redus la neputinţă. Dar mulţimea e aşa de numeroasă că nici măcar nu se poate intra în casă. Atunci, în loc să renunţe, oamenii dau dovadă de inteligenţă şi fac un lucru uimitor: se caţără pe casă pe scara dinafară şi ajung pe acoperiş. Apoi fac o gaură în acoperiş dând la o parte ţiglele, şi coboară targa cu ajutorul frânghiilor, deasupra locului în care se găsea Iisus.
Scena stârneşte râsul: slăbănogul e coborât din Cer. Este o imagine mişcătoare a omului căzut: omul a căzut din locurile cele cereşti, adică din apropierea lui Dumnezeu, în praf şi ţărână, în pământul din care a fost scos.
Hristos rămâne uimit de credinţa lor. Un asemenea efort de imaginaţie pentru a putea să se apropie de El, de rabbi Ieshouah, presupunea într-adevăr credinţa în El, în puterea Lui dumnezeiască, în puterea vindecării care sălăşluia în El ("[în El] puterea Domnului se arăta în tămăduiri" - Luca 5, 17).
Aici e miezul lucrurilor. Pe când toţi se aşteptau la vindecarea fizică a slăbănogului, Hristos spune un cuvânt care descumpăneşte total pe cei prezenţi : «Fiule, iertate sunt păcatele tale». Hristos foloseşte această ocazie pentru a face o nouă revelaţie, uimitoare, de neînchipuit : şi anume că are puterea dumnezeiască de a ierta păcatele. De altfel, cărturarii nu s-au înşelat: "Cine poate ierta păcatele afară de singur Dumnezeu?", îşi spun ei în gând. Judecata lor este dreaptă. Dar în loc să se cutremure de bucurie, încredinţaţi că rabbi Ieshouah era Mesia şi că ochii lor, în sfârşit, Îl vedeau, ei spun că Iisus "huleşte", adică vorbeşte împotriva lui Dumnezeu, ia locul lui Dumnezeu, se "joacă de-a Dumnezeu".
Iată un lucru înfricoşat ; ni se dezvăluie aici unul dintre marile păcate ale Omului, unul dintre cele mai mari, pentru că se vădeşte mai ales la oamenii duhovniceşti şi evlavioşi, am putea spune la oamenii bisericii ; ei sunt specialişti în religie, învăţaţi, ştiu totul, mai bine chiar decât Dumnezeu. Preferă propriile lor cugete cugetelor lui Dumnezeu, vor să primească pe Dumnezeu, dar vor un Dumnezeu după cugetele, după dorinţele şi cultura lor: se pun pe ei în locul lui Dumnezeu. Cărturarii cunosc Biblia pe dinafară, dar nu au văzut că rabbi Ieshouah din Capernaum era Mesia. Nu au vrut să vadă.
Sfântul Ioan Botezătorul ar fi spus despre ei că sunt strâmbi, "colţuroşi". "Cele strâmbe se vor face drepte" (Luca 3, 5), adică: să aveţi o inimă dreaptă… Domnul va prezice acestor farisei moartea veşnică – fiindcă Îl confundau cu Satana (spuneau că Iisus cu Beelzebul vindecase pe îndrăcitul orb şi mut – Mat. 12, 24-32 şi Marcu 3, 22-30) – şi le va spune iarăşi: "veţi muri în păcatul vostru" (Ioan 8, 21), atunci când Îl ispitesc cu privire la obârşia Sa dumnezeiască.
Domnul, care citeşte în inimile tuturor oamenilor, îi ceartă. Şi face un lucru uimitor : vindecă pe slăbănog chiar în clipa aceea, însă pentru a dovedi că are cu adevărat puterea dumnezeiască de a ierta. Şi explică lucrul acesta cu simţ pedagogic: "ce este mai uşor a spune: iertate sunt păcatele tale sau ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă?". Desigur, (toată lumea) poate gândi că iertarea rostită cu gura nu e decât o vorbă, care nu angajează la nimic, că nu sunt decât cuvinte, din moment ce nimeni nu poate verifica. Dar o vindecare e un lucru văzut, nu se poate discuta. Şi atunci, "ca să ştiţi că Fiul Omului are putere a ierta păcatele, zic ţie: scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta". Vindecarea uimitoare a slăbănogului arată puterea dumnezeiască a lui Hristos de a ierta păcatele, arată că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Este o dovadă de necontestat.
Această revelaţie este de o nemaipomenită însemnătate : este cu mult mai mare decât vindecările şi dezlegările săvârşite până acum, care într-o anumită măsură au putut fi săvârşite mai înainte şi de unii oameni, prin puteri fireşti, printr-un har personal sau prin practici magice (3). Aici ne aflăm în alt plan : puterea iertării este numai dumnezeiască. Iar ce este de mirare şi de mare însemnătate, este că Hristos spune: "Fiul Omului are puterea...", adică această putere se împlineşte, se manifestă, în firea Sa omenească, prin Duhul Sfânt. Este vestirea unui dar nepreţuit, pe care El îl va face Apostolilor Săi: acela de a dezlega păcatele oamenilor, putere dumnezeiască transmisă episcopilor şi preoţilor până astăzi. Această întâmplare a schimbat cursul istoriei omeneşti: cu trei ani înainte de Înviere, Hristos arată că Omul nu a fost alungat din Rai pe vecie, şi că se poate împăca cu Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu